Vin la TIFF de numaiștiucâți ani și, deși neîndoielnic excepțională, experiența festivalieră a avut un fel particular de a se autodefini într-un fel distinct în fiecare an. Au fost ani în care am fugit după filmele din competiție, am văzut și câte patru filme pe zi, alții mai sociali, cu petreceri, alții cu documentare, alții cu evenimente conexe și laboratoare, 10 pentru TIFF. Nu-mi propun în nici un an să fie așa sau așa, pur și simplu mă trezesc într-un film și-l las să văd unde mă duce.
Voi nu știu, dar eu cred în vampiri. Bine, nu în stilul doamna Maia care o perturbă sangvin pe Oana Pellea, ca în promo-ul TIFF de anul ăsta, o triplă referință, ci în ăia care pur și simplu îți sug timpul sau energia. Știți ce zic? Sunt oameni care te consumă cu problemele lor, care au numai drame și doar despre asta vorbesc. Sunt obositori până la epuizare și, din păcate, soarele, usturoiul sau țepușele din lemn nu funcționează împotriva lor. Nu că aș fi încercat altceva decât să-i evit.
Dar Tokyo Vampire Hotel e un film cu vampiri pe bune și mie mi se pare că e de văzut la TIFF, mintenaș zic și de ce.
Se vorbește despre GDPR de ceva vreme, toată lumea știe că vine pe 25 mai, foarte puțină lume mi se pare că pricepe despre ce e vorba, de fapt, și, în general, mi se pare o inițiativă bună da’ cu norme care au luat-o ușor razna. Cam ca economia românească.
În cei mulți ani alături de FITS, într-un fel sau altul, primesc, în perioada asta, foarte des, întrebarea: Ce e de văzut la Festival? La ce să-mi iau bilete? și, desigur, faimoasa Poți să mă ajuți și pe mine cu două locuri la Faust?
Apropo de asta! Nu pot. Faust e printre primele spectacole sold-out în Festival, e motivul pentru care insist tot timpul să mergeți să-l vedeți în afara FITS-ului, vă asigur că merită o evadare culturală sibiană la sfârșit de săptămână.
Totuși, cum navighezi printre cele 525 de evenimente FITS de anul ăsta? Păi… e simplu.
Am jurnal de la șapte ani, am blog de aproape 12 și n-am făcut niciodată o pauză atât de lungă de scris altceva decat chestii care țin de munca mea și statusuri pe FB. M-am uitat când a fost ???cea mai recentă??? postare, era din 21 martie. Are sens. Peste două zile avea să cadă, ca o bombă, vestea care mi-a schimbat viața: tata nu avea un AVC minor, așa cum fusese diagnosticul inițial, ci o tumoră cerebrală. Peste alte cinci săptămâni, îl pierdeam…
Da, număr zilele, săptămânile. Le socotesc, matematic, ca un fost dependent. Nu ca să le pun în urmă, sunt sigură că trecerea timpului o să rezolve asta cumva, ci ca să am un reper din aceasta nouă realitate.
Au fost două luni în care simt că mi-am amanetat sufletul și emoțiile ca să pot fi exclusiv rațională și eficientă, să mă gândesc la tot, să caut orice și oricâte soluții s-ar mai fi putut găsi, pas cu pas, zi de zi. Nu doar să funcționez, ci să fiu fără cusur, să mă gândesc și să prevăd orice mic detaliu, gând, dorință spusă ori nespusă, orice soluție la orice problemă ar fi putut să mai apară și să am infinit mai multă răbdare decât am.
Pentru mine, când vine vorba de scris, emoția, empatia, toate lucrurile astea sunt importante, iar acum, chiar dacă au trecut – deja! – două săptămâni, deși îmi dau voie să simt, încă nu le-am recuperat de pe unde le-am închis, așa că, de fapt, deși stiu că scrisul ar putea chiar să mă ajute, pentru că mereu mi-a plăcut să scriu, am tot deschis pagini de postare nouă și m-am oprit acolo și n-am scris nimic.
Așa că o să apăs ???publish??? fără să recitesc, pentru de undeva trebuie să reîncep și cu scrisul.
Ar putea la fel de bine să fie postarea asta.
Poza e făcută ieri, la Cisnadioară, sus, în biserica fortificată. Era lumina asta frumoasă. Și liniște.
Sper că sunteți la curent, dacă nu chiar la zi!, cu scandalul Cambridge Analytica. Dacă lucrați în industria comunicării, ar trebui. De fapt, dacă sunteți pe FB, ar trebui. Pentru că toată povestea asta e despre fiecare dintre utilizatorii platformei și pe bune că nu înțeleg prea bine de ce nu e un subiect de conversație și pe zidurile noastre treaba asta și, mai ales, de ce, după toate dezvăluirile, încă sunt oameni care-și verifică asemănarea c-o vedetă sau alta prin intermediul unor mine de date personale deghizate frumușel în teste haioase în terțe părți unde intri cu datele de FB în timp ce le permiți să acceseze tot ce vor ele despre tine și prietenii tăi. Mă rog, FB zice acum că nu, dar cine-i mai crede?
De fiecare dată când moare câte o vedetă mi se umple timeline-ul de RIP-uri și Dumnezei milostivi care trebuie să ierte, de parcă toată lumea simte nevoia să bifeze cumva participarea la un priveghi, să se lege cumva de evenimentul zilei. Ce contează că nu ascultau artistul, că nu-i văzuseră spectacolele, filmele, nu-i cumpăraseră albumele sau nu-i citiseră cărțile?! Ce pierdere, cât sufăr – EU!, da, eu sufăr, e despre mine, îmi exhib aceste triste sentimente, alături de obligatoriul și creștinescul RIP, trei litere care, odată postate, îmi provoacă porniri aproape violente la adresa alora de le-au postat.
Probabil că mi se trage din copilărie, dar n-am fost nicicând un mare simpatizant al zilei de 8 Martie. Sigur, lălăiam la serbări ???E ziuaaaa taaaaa, mămicooooo???, spuneam poezia, duceam acasă felicitarea cu mutra mea decupată în formă de inimioară – pe care tot mama o plătea la școală, normal! – sau vreun bibelou ori o vază. Ce-i drept, pe vremea aia opțiunile de cadouri erau destul de limitate și prea puțin știam eu că și drepturile femeilor sunt cam la fel.
Mi-a plăcut, însă, acest 8 Martie pentru că am văzut mai multe conversații despre egalitatea de gen decât inimioare, floricele și alte diminutive, și cred că mai ales despre asta ar trebui să fie această zi.
Nu m-am uitat la premii aseară, nici măcar la defilările de pe covorul roșu. Cred că e o premieră pentru mine asta, dar, sincer, mi se pare că Oscarurile au devenit, mai ales în ultimii doi ani, cireasa din vârful unei prăjituri cu prea multe ingrediente sintetice. Sigur, au fost și anul acesta filme care mi-au plăcut, însă nici măcar unul la care să resimt vreun pumn în stomac și mult chef să tac după vizionare*. Mă rog, poate și pentru că Dunkirk sau Darkest Hour au fost doar montări (remarcabile, poate, însă nu epice) ale unui moment cunoscut din istorie, poate pentru că am mai văzut filmul cu fata mută și zeul pește, sau poate pentru că e prima dată din câte pot să-mi amintesc când un film care-l are protagonist pe Daniel Day-Lewis m-a plictisit până la renunțare**.
Ce debut de primăvară calendaristică avem și noi azi, între speranța oferită de soare după viscol și gradele Celsius – multe, dar cu minus! N-am scos nici măcar nasul pe geam, mă bucur de lumină și mă consolez cu gândul că mai am încă treabă până pot să ies să-i dau mărțișorul mamei. Da, am zis bine ???mă consolez???, pentru că n-am, de fapt, nici cea mai mică poftă să ies!
Mă rog, la cum mă cunosc, o să urmesc cu greu și după aia n-o să mai am chef să mă întorc acasă fără să dau o tură prin parc măcar. V-am spus că femeile-s sucite!
Publicate recent
Categories
- Barbatii. Ghid de buzunar
- Cântece şi încântări
- Carte
- concurs
- De suflet
- De-ale fetelor
- Dileme
- Din casă
- dinRomania
- domnul Sony & Maxine Jazz
- evenimente
- Filme
- FITS
- Foto
- ganduri printre randuri
- Interviuri
- Necategorizate
- Obiceiuri sănătoase
- Online stuff
- PR sau piar
- ţara mea de d'oh!
- Teatru
- texte de tot râsu'
Ză claud
bloggeri
blogging
blogosfera
bucurii
campanii
comedy cluj
comunicare
concert
concerte
concurs
copii
dans
domnul sony
eveniment
evenimente
farmec
Festival
festivalul international de teatru de la sibiu
festivaluri
film
filme
FITS
ganduri printre randuri
ideo ideis
interviu
interviuri
lectii de fericire
marta usurelu
muzica
obiceiuri sanatoase
pisici
politică
povesti
PR
premii
promo
relatii publice
revista biz
romania
Sibiu
social media
teatru
TIFF
umor
vodafone