Anul trecut, cam pe vremea asta, am avut nevoie de sânge. Nu pentru mine,și oricum nu contează pentru cine în context, sunt sigură că situația ar fi fost – este! – aceeași cam pentru oricine. ???Destinatarul??? se pregătea de o operație serioasă și avea nevoie de sânge preventiv, în caz că. Internarea și operația au fost, cumva, condiționate de procurarea a trei pungi cu prețiosul lichid, donate în numele celui în nevoie.
S-a rezolvat (mulțumesc, încă o dată, celor care au sărit în ajutor!!!), și sper să nu mai trec vreodată prin stresul ăsta, cu atât mai mult cu cât eu însămi nu pot dona – e frustrant cumva să nu poți ajuta.

Am făcut-o, însă, pe vremea când mi se permitea,  acum vreo zece ani, și îmi aduc aminte că am fost surprinsă de felul în care arăta centrul de transfuzii – aparatura, pereții, scaunele. Dacă n-aș fi fost atât de determinată să ajut, m-aș fi gândit de două ori dacă nu plec mai puțin sănătoasă decât am venit.

Am scris, acum câțiva ani, un text despre educație și elite în context cultural. Doar cîteva momente care mi-au dat de gândit, pornind de la o discuție matinală în care interlocutorii susțineau că nu toată lumea trebuie să aibă acces la ceea ce eu numesc, mai în glumă, mai în serios, haute culture – ???nu dăm mărgăritare porcilor??? a fost exprimarea de atunci.
Mi s-a părut incalificabil, și tot așa mi se pare și acum, și n-am uitat niciodată conversația aia. Cred și acum că elitismul și prețiozitatea unora care ar trebui să apropie haute culture-ul de cei mai puțin educați și/sau norocoși nu fac decât să-i îndepărteze și să-i sperie.

Mă învârt de ceva vreme în peisajul festivalier de pe la noi, prin urmare știu cât de importanți sunt sponsorii pentru buna desfășurare a unui asemenea eveniment și cât de important e ca oamenii implicați să facă eforturi să înțeleagă evenimentul și publicul său, în așa fel încât nu doar să bifeze o siglă pe afișe ci să fie integrați în eveniment și să facă experiența participării mai plăcută pentru public.
Mastercard e unul dintre exemplele bune la TIFF, într-un parteneriat care durează de 11 ani, gândit și realizat cum trebuie.

Da, bine. Iar dans. Ce să fac? Ediția asta a fost prea bună și prea generoasă cu această artă a spectacolului, nu pot să rezist tentației. Iar când știi că cei care urmează să performeze pe scenă înfățisând niște luptători sălbatici sunt, unii dintre ei, foști dansatori de stradă, iar coregrafia poartă semnătura lui Herve Koubi, doctor în farmacie și coregraf (că… de ce nu?!), pare cu atât mai interesantă promisiunea următoarei ore.

Vorbim. Toți. Unii mai bine, unii mai puțin bine, unii aproape deloc. Dar toți înțelegem cum devine tăcutul dintr-un motiv sau altul, când, în loc să spui, să strigi, să te revolți, cum eviți privirile, contactul, când ar trebui să spui, dar taci. Că e mai comod. Sau mai convenabil.

Încerc, la Festival(uri) și aiurea, pe unde le prind, să văd montări ale textelor clasice. Chiar și pe cele despre care știu dinainte că nu-mi vor plăcea, curiozitatea învinge în cele din urmă. Sigur, FITS, care adună la fiecare ediție, zeci de țări participante, îmi dă cele mai mari oportunități de genul ăsta. Îmi amintesc acum un text după Moliere făcut de japonezii de la Matsumoto Center – bai, băiatule, s-a aplaudat și scandat în picioare!
Tocmai de-aia, când răsfoiam propunerile acestei ediții și-am dat de Romeo și Julieta, chiar Made in China, l-am trecut în program.
Cum a fost? Surprinzător!

Anul acesta sezonul de dans de la FITS e absolut special. Nu că restul evenimentelor n-ar fi, dar trei dintre cele mai bune companii de dans din Israel (unde sunt unele dintre cele mai bune companii de dans din lume) sunt prezente la această ediție: Vertigo, Kibbutz și Batsheva. E mai mult dans, dar, de bună seamă, acestea sunt, cumva, cele mai așteptate, mai ales că toate au mai trecut prin Sibiu si publicul știe foarte bine la ce să se aștepte.
Deocamdată am văzut Vertigo, ambele spectacole cu care au venit aici: Vertigo 20 și Yama, și am fost, din nou, cucerită.

Acum câțiva ani, în 2014, spectacolul acelei ediții de FITS a fost, pentru mine, Orchids-ul lui Pippo Delbono. Nu știu dacă a fost cel mai bun, nu așa se face topul meu personal, dar a fost, cu siguranță, cel care m-a ???lovit??? cel mai puternic. Pumn în stomac, așa scriam atunci. E de înțeles, deci, de ce așteptam cu nerăbdare și emoții Vangelo (Evanghelie), spectacolul cu care genialul italian a revenit anul acesta la Festival.
Nu, n-a avut același impact. Dar mi-a plăcut. Vai, cât mi-a plăcut!

L-am văzut prima dată ieri seară, la Vertigo. Eram deja așezată pe locul meu când a venit. ???Uite-l pe Mikhail Baryshnikov???, s-a șoptit undeva în spate.
Sunt sigură că avea un loc rezervat în primul rând, dar a preferat să stea mai sus, pe la mijlocul sălii. Modest, rezervat, ca oricare dintre ceilalți spectatori.
M-am gândit ce emoții ar trebui să aibă cei de la Vertigo dacă ar afla că e Baryshnikov în sală. Și pe urmă am uitat de el, spectacolul a fost foarte bun. Am mai aruncat o privire în direcția lui doar la sfârșit,  să-i văd reacția. Era în picioare, aplaudând. Ca toți ceilalți spectatori. Și, la fel ca toți ceilalți, și-a așteptat cuminte rândul la ieșit din sală. Nici un tratament special.

Primul spectacol văzut anul ăsta la FITS a fost o producție a Teatrului de la Huchette, Cântăreața cheală, de Eugene Ionesco. Un text scurt și tare, ca un ristretto, dar, vai!, atât de pe gustul meu, văzut, citit și recitit în atâtea rânduri încât n-aș fi avut nevoie de traducere.
Comme c’este curieux! am exclamat tot restul zilei, cu completarea anglais la orice, pentru că dacă nu e absurd, facem! Slavă cerului, suntem perfect capabili și chiar înzestrați pentru asta, noi, oamenii!