După o primă zi, în care am ales străzile festivaliere în „dauna” sălilor de spectacol, m-am îmbrăcat frumos și m-am dus să văd un spectacol de flamenco la Sindicate.
(Da, știu că-i zice Sala Ion Besoiu, dar pentru mine rămâne Sindicate, tot așa cum MyConti rămâne IBIS. Aia e!)
Am fost un pic îndoită, pentru că aveam de ales între asta și Cavalerul rușilor pe care l-am abandonat vineri fiindcă era prea mișto pe pietonală iar mie prea dor de hărmălaia aia. Și, chiar dacă rușii au fost ireproșabili pe scena TNRS, nu-mi regret alegerea.
Anul trecut, când FITS s-a întâmplat doar online, am experimentat o dubioasă formă de sevraj. După 11 ani de prezență neîntreruptă în Sibiul festivalier, lipsa acestei energii, și cu atât mai mult într-un context care ne-a secat pe mulți de bucurii, s-a simțit dureros de acut.
Cu atât mai mult cu cât Mark ne flutură zilnic pe ecrane amintirile din alți ani. A fost aproape o formă de masochism să mă uit anul trecut la poze din alte vremuri FITS-ești.
Nu știu alții cum sunt, dar mie mi s-a întâmplat uneori să găsesc buluc de apeluri părintești ratate, mai ales de la mama. Avea obiceiul ăsta să sune până răspund sau măcar de suficiente ori încât să-mi producă un veritabil mini-infarct când ajungeam, în cele din urmă, la telefon și vedeam atâtea apeluri ratate.
– Ce e? Ce s-a întâmplat?
– Aaaa, nimic. Voiam sa te întreb ce faci/ daca ai idee de/ai vazut… [ceva total neimportant și care nu era, după nici un standard, vreo urgență]
E din nou acea perioadă din an în care Clujul îmbracă haine de sărbătoare cinematografică și tot centrul forfotește festivalier. Sunt aici pentru zece zile de filme și discuții despre industrie, articole, interviuri și Q&A-uri, dar, poate cel mai important, pentru a mă revedea cu oameni dragi pe care prea rar apuc sa-I văd acasă. Pentru că… agende și viață, știți cum e.
Așa sună, în traducere, o mostră faimoasă de microliteratură atribuită lui Hemingway, deși nu el este autorul.
În realitate, însă, acest citat sumarizează încă un trist record pentru România: cea mai mare rată a mortalității infantile din UE, aproape dublă față de media europeană. Mai pe concret de-atât: la fiecare șapte ore un bebeluș pierde lupta cu viața într-o secție de neonatologie cu dotări insuficiente.
De mâine, 15 mai, se va fi renunțat la purtarea măștii în exterior, alături de alte câteva măsuri care relaxează restricțiile impuse de pandemie. La mai bine de un an de când a început această oroare mondială, putem, în sfârșit, să revenim la o aparentă normalitate.
Iar dacă asta vi se pare stresant unora dintre voi, sunt aici să vă spun că e firesc și n-aveți nici un motiv să vă simțiți jenați de asta.
Nu e un secret pentru nimeni că destinația mea favorită presupune mare sau ocean. Poate că e zodia de apă, poate că e potrivirea cu firea neastâmpărată, habar n-am! Dacă mă întrebi unde vreau să merg, aproape oricând eu vreau la mare.
Totuși, liniștea mi-o găsesc mai degrabă la umbra și solitudinea copacilor dintr-o pădure.
”Las’ că merge și-așa, ce mare lucru?!” – asta e mantra românească, atât de intrată în fibra autohtonă, ca un virus, ca un Stockholm, duse zi de zi, mai departe, și mai departe, de la cel mai mic și neînsemnat nivel până sus de tot. Nepăsarea nu e doar la nivel central, sistemic, politic, ridicatul din umeri, uitatul în altă parte – toate sunt manifestări pe care le vedem zilnic în jur.
Unii dintre voi poate știu că, de aproape o lună, sunt voluntar în call-centerul DSP București. E o inițiativă pornită de Marian Rădună și gașca de la Geeks for Democracy – ține-i-ar năravul! – prin vară. Adică atunci a fost prima strigare și-o listă pe care m-am înscris mintenaș. A mai durat câteva luni în care, presupun, au trebuit convinși unii și alții că nu vrem să furăm calul cuiva. În fine, la sfârșitul lui octombrie s-a pornit. Și tot de-atunci și eu.
Am tot fost rugată în mai multe rânduri să scriu despre experiența asta, însă întâi a trebuit să mă dumiresc eu mai bine ce și cum, dar și să găsesc răgaz pentru textul ăsta între joburi, call-center, o mini schimbare la față a casei și timpul pe care mi-l acord – vreau, nu vreau – ca să nu devină prea copleșitoare toată perioada asta. Deci cum e treaba asta cu voluntariatul în call-centerul DSPB? Citiți.
Eu nu sunt neapărat fan al sărbătorilor zgomotoase de iarnă, îmi displace agitația aia de oameni care se înghesuie să ia cărucioare întregi de mâncare sau își consumă spațiul personal unii altora pe la târgul bucureștean de Crăciun – fac precizarea locației pentru că cel de la Sibiu mi s-a părut mereu plăcut și aerisit și merg cu drag acolo în fiecare an – sau mall-uri sau oriunde, peste tot. Brrrr!
Îmi plac, în schimb, bucuria dăruitului de Crăciun, timpul petrecut cu cei dragi, lista de cadouri pregătită din vreme, să-mi bat capul cu idei despre ce cui să cumpăr, seara festivă cu gașca, masa cu ai mei, mirosul de cozonac din casă, nucile coapte, vinul fiert, friptura mea tradițională cu fructe și salată de andive.
Publicate recent
Categories
- Barbatii. Ghid de buzunar
- Cântece şi încântări
- Carte
- concurs
- De suflet
- De-ale fetelor
- Dileme
- Din casă
- dinRomania
- domnul Sony & Maxine Jazz
- evenimente
- Filme
- FITS
- Foto
- ganduri printre randuri
- Interviuri
- Necategorizate
- Obiceiuri sănătoase
- Online stuff
- PR sau piar
- ţara mea de d'oh!
- Teatru
- texte de tot râsu'
Ză claud
bloggeri
blogging
blogosfera
bucurii
campanii
comedy cluj
comunicare
concert
concerte
concurs
copii
dans
domnul sony
eveniment
evenimente
farmec
Festival
festivalul international de teatru de la sibiu
festivaluri
film
filme
FITS
ganduri printre randuri
ideo ideis
interviu
interviuri
lectii de fericire
marta usurelu
muzica
obiceiuri sanatoase
pisici
politică
povesti
PR
premii
promo
relatii publice
revista biz
romania
Sibiu
social media
teatru
TIFF
umor
vodafone