De mâine, 15 mai, se va fi renunțat la purtarea măștii în exterior, alături de alte câteva măsuri care relaxează restricțiile impuse de pandemie. La mai bine de un an de când a început această oroare mondială, putem, în sfârșit, să revenim la o aparentă normalitate.
Iar dacă asta vi se pare stresant unora dintre voi, sunt aici să vă spun că e firesc și n-aveți nici un motiv să vă simțiți jenați de asta.

Nu e un secret pentru nimeni că destinația mea favorită presupune mare sau ocean. Poate că e zodia de apă, poate că e potrivirea cu firea neastâmpărată, habar n-am! Dacă mă întrebi unde vreau să merg, aproape oricând eu vreau la mare.

Totuși, liniștea mi-o găsesc mai degrabă la umbra și solitudinea copacilor dintr-o pădure.

”Las’ că merge și-așa, ce mare lucru?!” – asta e mantra românească, atât de intrată în fibra autohtonă, ca un virus, ca un Stockholm, duse zi de zi, mai departe, și mai departe, de la cel mai mic și neînsemnat nivel până sus de tot. Nepăsarea nu e doar la nivel central, sistemic, politic, ridicatul din umeri, uitatul în altă parte – toate sunt manifestări pe care le vedem zilnic în jur.

Unii dintre voi poate știu că, de aproape o lună, sunt voluntar în call-centerul DSP București. E o inițiativă pornită de Marian Rădună și gașca de la Geeks for Democracy – ține-i-ar năravul! – prin vară. Adică atunci a fost prima strigare și-o listă pe care m-am înscris mintenaș. A mai durat câteva luni în care, presupun, au trebuit convinși unii și alții că nu vrem să furăm calul cuiva. În fine, la sfârșitul lui octombrie s-a pornit. Și tot de-atunci și eu.
Am tot fost rugată în mai multe rânduri să scriu despre experiența asta, însă întâi a trebuit să mă dumiresc eu mai bine ce și cum, dar și să găsesc răgaz pentru textul ăsta între joburi, call-center, o mini schimbare la față a casei și timpul pe care mi-l acord – vreau, nu vreau – ca să nu devină prea copleșitoare toată perioada asta. Deci cum e treaba asta cu voluntariatul în call-centerul DSPB? Citiți.

Eu nu sunt neapărat fan al sărbătorilor zgomotoase de iarnă, îmi displace agitația aia de oameni care se înghesuie să ia cărucioare întregi de mâncare sau își consumă spațiul personal unii altora pe la târgul bucureștean de Crăciun – fac precizarea locației pentru că cel de la Sibiu mi s-a părut mereu plăcut și aerisit și merg cu drag acolo în fiecare an – sau mall-uri sau oriunde, peste tot. Brrrr!

Îmi plac, în schimb, bucuria dăruitului de Crăciun, timpul petrecut cu cei dragi, lista de cadouri pregătită din vreme, să-mi bat capul cu idei despre ce cui să cumpăr, seara festivă cu gașca, masa cu ai mei, mirosul de cozonac din casă, nucile coapte, vinul fiert, friptura mea tradițională cu fructe și salată de andive.

Am depășit și pragul psihologic de 3000 de cazuri noi. Bravo zmeiuții, împuterniciții, petrecăreții, negaționiștii, trumpuții!
În acest fioros context, las și eu mai jos câteva citate din mai mulți medici specialiști ATI, poate ajută la educare. Sau măcar la spaimă, dacă o fi mai eficient în convinsul unora, multora, care nu-și pot depăși propria condiție de… ăăă.. da. Știți voi.

Azi vine pe ecrane Babyteeth, un film pe care l-am văzut la TIFF, din primul rând, pe un scaun de plastic pe care nu l-am putut părăsi până la finele genericului, un pic înainte să mi se usuce lacrimile.
La fel ca la Orchids-ul lui Delbono de la FITS, aș putea evoca aproape chirurgical mai degrabă ce nu mi-a plăcut în film pentru ca, în fine, să simt ca totul mi-a proptit un pumn în stomac și un nod în gât și că, de fapt, ”Fraaaaaateeeeee, cum a fost filmul ăsta!”

Nu știu alții cum sunt, dar eu n-aș putea spune că am avut vreo relație constantă cu televizorul. Totuși, de la cele zece minute de Gala Desenului Animat difuzate sâmbăta și duminica și până la smartul care mi se lăfăie acum în sufragerie e o cale lungă. Parcursă, mai ales, în ultimii doi ani și jumătate. Până atunci am avut un televizor cu lămpi. Uriaș, dar cu lămpi, o veritabilă piesă de muzeu care mira-amuza pe toată lumea care-mi trecea pragul.
– De ce nu-l schimbi?
– Pentru că merge bine-mersi.

De vreo zece ani sau mai bine, verile mele sunt festivaliere. Lasă că e cu treabă, că-mi iubesc jobul, dar cel mai fabulos lucru la asemenea manifestări ar fi taman oamenii. Cei din echipe, cei care revin an de an, ediție de ediție, localnicii, voluntarii, gazdele. Nu cred că e festival cu oarece tradiție care să nu aibă un nucleu de oameni care se văd și revăd mai ales cu acest prilej.

Anul ăsta, probabil dintr-o dorință de claritate într-un prezent tot mai tulbure, am căutat, mai mult ca niciodată, documentare. Să văd, să înțeleg, să știu.
Acum sunt la TIFF, deci vorbim despre două dintre cele prezentate aici, legate între ele prin Monica Lăzurean-Gorgan, implicată în realizarea ambelor proiecte. Este vorba despre Lemn și Acasă.