Ieri la trei jumate m-am dus să văd un film artistic cehesc cu aparență de documentar: O viață mai bună (Cesta ven), un film despre o familie de țigani care se luptă cu prejudecățile. Eram curioasă să văd dacă și la ei e, mai mult sau mai puțin, ca la noi. Și, pe undeva, e.
N-aș spune despre mine că sunt fan Nirvana. Adică, da, îmi place, ascult cu plăcere, știam una-alta despre trupă și Cobain și nevastă-sa, dar nu atât de mult încât să mă autointitulez fan. Cu toate astea, așa cum vă ziceam și înainte să vin la TIFF, documentarul Montage of Heck (produs de HBO) mi s-a parut un reper de neratat pe agenda festivalului, cu atât mai mult cu cât proiecția a avut loc în decorul de poveste de la Castelul Banffy, în Bonțida.
Așa cum am promis ieri, când v-am povestit despre Bonțida pe zi și v-am îndemnat să mergeți acolo cu copiii, azi e rândul filmului de deschidere, Wild Tales (Relatos Salvajes), o comedie neagră, cu cinism, ironie și autoironie care a ținut totă Piața Unirii atentă, în ciuda celor 7-8 grade Celsius pe care nici măcar păturile împărțite de organizatori nu le-au făcut mai prietenoase.
Mai și iunie sunt, pentru mine, unele dintre cele mai ocupate luni din an, poate chiar cele mai. Prin urmare, nu mai am vreme să mă pun la curent cu ultimele noutăți din domenii care – vai! – sunt lipsite, vremelnic, de steluța roșie care le stabilește prioritatea în fața altora.
Așa se face că, deși îl am și îl folosesc de vreo două săptămâni, noul deodorant de la Farmec a intrat direct în rutina zilnică de îngrijire, fără să am vreme să mă pun la curent cu informațiile despre beneficiile lui… altele decât cele pe care pielea mea, mai sensibilă decât mine, le-a înregistrat.
În mod normal, dacă ar fi să respect programul festivalului, azi ar trebui să scriu despre ceremonia și filmul din deschidere, Wild Tales, care, apropo, mi-a plăcut la nebunie și a meritat frigul neprietenos care a fost musafir neinvitat aseară în Piața Unirii. Cu toate astea, pentru că azi până la amiază am dat o fugă la Bonțida, unde e plin de copii și tot felul de distracții pentru ei, scriu despre asta, cu speranța că poate vă conving să mergeți și voi la evenimentul intitulat Cetatea micilor antreprenori!
TIFF e printre festivalurile de la care pleci, după 10 zile, cu părerea de rău că mai e un an întreg până la următoarea ediție! Și nu doar pentru filme, ci și pentru atmosferă, oraș, oameni faini și toate celelalte evenimente incluse pe agendă. OK, bine, și pentru petreceri!
În fiecare an, înainte de TIFF, provocarea majoră e să aleg câteva propuneri pe care să le recomand înainte să ajung acolo. Fiindcă, oricum, fără programul Festivalului în față, pe print, mie îmi e imposibil să mă decid! Anu’ ăsta, totuși, știu sigur că voi încerca să văd toate filmele din competiție, cât mai multe din cele românești, să ajung la Bonțida și la Depozitul de filme, la expoziții, niște ateliere și, musai, să ajung la o întâlnire EducaTIFF cu ocazia zilei de 1 Iunie! Și să vă povestesc, desigur, ce se întâmplă pe-acolo, cu interviuri și surprize plăcute de care, sunt convinsă, voi avea parte din plin, ca în fiecare an! Și, opțional, să și dorm din când în când! :))
Azi am fost offline o mare parte din zi, așa că am aflat destul de târziu gluma zilei: Carrefour a invitat la brief pentru pitch 84 de agenții (sau câte au fost, zeci, oricum!).
Fierbere mare, miștouri, indignări, revolte. Toate, după. Oricum o dai, să chemi 84 de agenții într-o sală de conferințe a unui hotel ca să le explici ce vrei de la ele pentru pitch, e un eveniment demn de împărțit pungi cu floricele în audiență!
Partea bună e că am aflat răspunsul la întrebarea ???Câte agenții chemate în pitch sunt prea multe????: 84. Partea proastă e că au existat pitchuri în care au fost chemate 10-12 agenții și nimeni n-a părut să se supere ori să protesteze, chiar dacă și numărul ăsta e nepermis de mare!
Acum niște ani, pe vremea când eram la Jurnalul, am făcut un mini ziar pe post de broșură de prezentare a evenimentelor, cărților, CD-urilor și albumelor pe care urma să le lansăm la targul Gaudeamus din acel an. Pentru că timpul era limitat, am rugat vreo doi-trei colegi din redacție să-mi dea o mână de ajutor.
Unul dintre ei, V.I., s-a oferit să scrie despre Fotografie de Jurnal, albumul în care reuneam, an de an, cele mai bune imagini făcute de fotoreporterii ziarului – la vremea respectivă, cea mai tare echipă de fotoreporteri din presă! A scris un text atât de fain despre poze și, mai ales, despre fotoreporterii JN-ului și cum îi frecam noi la cap cu tot soiul de cereri de ilustrație, încât cred că-mi aduc aminte și acum pasaje din el. O singură problemă a fost atunci: titlul era prea lung, așa că am fost nevoită să-l măcelăresc un pic și, în loc de ???Vreau o fotografie cu viața!???, a ieșit ???Vreau o foto cu viața!???. M-a certat colegul meu, dar până la urmă a înțeles (sper!) că rigorile spațiului tipografic nu sunt negociabile de fiecare dată!
N-am urmărit cazul femeii care a sfârșit zdrobită pe trotuarul din centrul orașului. Am văzut doar câte un status pe ici, pe colo, pe FB, dar cumva eram sigură că fiecare oră care trece o distanțează de tendințele suicide, că o să se termine cu bine, că se intervine, că sunt acolo oameni capabili care să aibă grijă de ea. Acum mă întreb de ce eram așa sigură, că doar trăiesc în România!
Să-ți pui capăt vieții e un proces care sfidează instinctul primar de supraviețuire și doar cineva care suferă de o boală psihică e capabil de un astfel de demers. Însă faptul că nu s-a aruncat de la bun început îmi spune că, undeva, în adâncul minții și sufletului ei, femeia aia nu dorea să moară ci doar nu mai știa cum să trăiască în pace cu ea însăși, iar tentativa de suicid a fost un strigăt de ajutor.
Nu cred că e cineva fără un prieten sau o rudă care să fi trecut prin experiența cruntă a unei boli grave. Pentru mine lucrul ăsta e valabil: și prieteni și rude. Pe unii i-am pierdut, alții încă luptă. Dincolo de boală, însă, de tratament, terapii, schimbări prin care trece organismul, oamenii aceștia au nevoie de suport moral.
Cu toții suntem conștienți de propria mortalitate, însă alta e situația când ești pus fața în față cu rezultatele care indică o asemenea maladie. Vrând-nevrând, tu, cel afectat, ești silit să găsești soluții pentru a te descurca și, de cele mai multe ori, cei dragi rămân în preajmă, doar că nu știu ce să spună ori cum să se poarte.
Emily McDowell, o americancă de 38 de ani, supraviețuitoare, a realizat o serie carduri cu mesaje pe care, spune ea, ar fi vrut să le primească atunci când a fost bolnavă.
Publicate recent
Categories
- Barbatii. Ghid de buzunar
- Cântece şi încântări
- Carte
- concurs
- De suflet
- De-ale fetelor
- Dileme
- Din casă
- dinRomania
- domnul Sony & Maxine Jazz
- evenimente
- Filme
- FITS
- Foto
- ganduri printre randuri
- Interviuri
- Necategorizate
- Obiceiuri sănătoase
- Online stuff
- PR sau piar
- ţara mea de d'oh!
- Teatru
- texte de tot râsu'
Ză claud
bloggeri
blogging
blogosfera
bucurii
campanii
comedy cluj
comunicare
concert
concerte
concurs
copii
dans
domnul sony
eveniment
evenimente
farmec
Festival
festivalul international de teatru de la sibiu
festivaluri
film
filme
FITS
ganduri printre randuri
ideo ideis
interviu
interviuri
lectii de fericire
marta usurelu
muzica
obiceiuri sanatoase
pisici
politică
povesti
PR
premii
promo
relatii publice
revista biz
romania
Sibiu
social media
teatru
TIFF
umor
vodafone