Când vine vorba de dieta pisicească am şi exemple bune dar şi exemple rele. De pildă, Sony nu primeşte decât extrem de rar altceva decât mâncare pentru pisici. Da, ar mânca şi carne, pateu de ficat, gălbenuş de ou, peşte, cremă de vanilie şi, mai ales, pepene galben. Dar nu-i dau decât foarte rar aşa ceva, pentru că ştiu că mâncarea lui de pisici este echilibrată perfect pentru dieta şi stilul lui de viaţă: un motan de zece ani, care are alergii şi face uşor dermatită de la mâncare (drept urmare, se scarpină, săracu’, până îi dă sângele), castrat acum trei ani şi care nu iese din apartamentul nostru decât pentru o scurtă plimbare pe palier, vizite la babe şi la veterinar.

Până când n-oi zice altceva, blogosfera din Cluj rămâne favorita mea. Întâi pentru că sunt acolo nişte oameni care mi-au devenit foarte dragi, şi pe urmă că mi se pare că se poate vorbi pe bune de o blogosferă clujeană, cu plusuri şi minusuri, ca în orice sumă de individualităţi, fireşte, dar care poate funcţiona la unison când şi dacă trebuie. Sau cel puţin aşa se vede de aici, din miticime :)

Taman de-aia, chiar dacă nu pot participa la fiecare eveniment la Cluj, încerc sa le susţin iniţiativele. De data asta, #clujcitybreak, patru zile în care mai mulţi bloggeri* de frunce vor merge în frumosul oraş ca să-i admire culorile, ca să vadă că şi vara poate fi ca în alte anotimpuri, chiar dacă zecile de mii de studenţi au plecat la casele lor şi oraşul poate părea cumva amorţit din pricina asta. Să vadă şi, desigur, să povestească.

I-am luat un pic la înrebări pe organizatorii 2.0., adică pe domnul Crivăţ I şi pe doamna Florica, jumătatea TVdece. Florica pe numele de scenă, dar Alina pe numele de buletin. Domnul TVdece, de asemenea parte din organizare, se înţelege, este Răzvan Dragoş aka Zicu. Şi e de acord cu ce spune Alina.

După cum urmează:

Aşa cum am promis, iată interviul cu Sting, cel care, peste doar câteva ore, o să cânte la Romexpo, în ultimul concert din turneul Back To Bass. Şi deja nu mai am răbdare, şi deja ştiu că o să mi se pare un concert mult prea scurt!

Dar să nu uităm de ce ne-am adunat aici. Interviul. E gata. Vă invit să-l citiţi pentru a descoperi un muzician care continuă să înveţe, să provoace, să se joace, chiar dacă este un obsedat de control, aşa cum singur admite. Mi-a plăcut mult.
Lectură plăcută!

Încă din februarie, când a fost anunţat concertul Sting în România, am făcut demersuri pentru un interviu propriu, cu Sting sau cu cineva din Back to Bass Tour Management, şi, deşi am schimbat multe mesaje în sensul ăsta, inclusiv cu unul dintre vicepreşedinţii de la LiveNation, până la urmă interviul meu nu s-a putut concretiza, şi ăsta e şi motivul pentru care scriu despre asta abia azi, în ziua concertului. Ultimul schimb de mailuri a fost ieri! :)
Aşa cum am promis, însă…

Vă invit să citiţi despre Gordon Sting Sumner şi despre muzica lui minunată într-un interviu făcut la Stockholm şi pentru care am obţinut drepturile exclusive pentru România de la proprietar, William Anderson (thanks again, Will!)
Interviul a fost realizat pentru Singing Bassist de Anders Lundquist, care a avut amabilitatea să-mi ofere câteva detalii din culise. Le citiţi mai jos.

Bună! Sunt iar eu, domnul Sony, adică motanul!

În episodul de azi vă povestesc despre cât de bune şi de pricepute suntem noi, pisicile, să obţinem ceea ce ne dorim, şi cât de nepricepuţi sunteţi voi, oamenii, în a distinge o pisica de un căţel sau de un ursuleţ. Dar pe rând.

Campari tocmai a anuntat vedeta cu care a lucrat (deja!) imaginile pentru calendarul său tradiţional, ediţia 2014, şi este vorba de una dintre preferatele mele, Uma Thurman!
Dacă 2013, calendarul Campari s-a concentrat pe superstiţii populare cu ajutorul Penelopei Cruz (superbă şi ea, minunate şi fotografiile!), acum e rândul sărbătorilor din diferite ţări şi culturi să fie prezentate lunar, sub titlul Worldwide Celebrations!

Cornel de la Vunk a scris zilele trecute un post pe blogul lui, scorneli (mişto, btw!), în care discută critic despre câteva dintre apucăturile colegilor de scenă şi industrie muzicală, despre compromisuri, talent sau lipsa lui, lipsă de sinceritate şi “trepte care nu trebuie coborâte”.

Aparent, postarea a pornit de la un spectacol în care solistul de la Vunk s-a aflat pe aceeaşi scenă cu Delia, “care isi permite sa faca ce vrea cu vocea si cu talentul ei, pentru ca este foarte versatila si extrem de talentata”, însă a păcătuit, la evenimentul respectiv, cântând câteva refrene manelistice pe care, zice Cornel, publicul le-ar fi taxat cu huiduieli. Şi că aşa ceva nu se face, mai ales că Delia e jurat la X Factor, deci un model, deci nu se face, nu e bine!

Şi a fost şi Rammstein #3, şi a fost cum zic mai jos. Organizarea avea loc de mai bine, dar show-ul nemţilor a fost foarte ok.
Am stat în Normal Circle, scena era departe, da’ departe rău, iar “focul” mare şi înalt. Da, avea ecran pe spatele lui, dar, practic, de unde am stat eu, scena nu prea s-a văzut.

Îmi place Geoffrey Rush, e unul dintre actorii mei favoriţi şi motivul principal pentru care m-am dus să văd The Best Offer. Bine, bine, şi pentru Tornatore, fiindcă, la vremea lui, mi-a plăcut Cinema Paradiso. A! Şi tot ca în Cinema Paradiso, Tornatore contină colaborarea cu Ennio Morricone.

Nu ştiu cum să povestesc despre film fără să vă spun cum se termină, ceea ce ar fi spoiler, desigur, şi nu vreau sa fac asta. O să vă spun însă că, da, privit în ansamblu, e un film care mi-a plăcut mult, dar cheia în care l-am văzut până la final a fost una, iar cea de la final alta, cu toate că, of!, întrucâtva previzibilă. Şi din pricina asta, deşi ţine de construcţia filmului – foarte mişto construcţie, de altfel! – prima senzaţie a fost “Păcat!”. Dar după câteva zile am decis că e acceptabil şi finalul.

Aparent, azi e zi de muzică aici, printre rânduri, dar dacă mă întrebaţi ce muzică îmi place n-o să ştiu ce să răspund, fiindcă nu există un gen preferat. Îmi place rock-ul dar nu orice e rock, ascult şi Pink dar şi Şuie Paparude, ascult Asaf Avidan dar şi Cindy Lauper, Sting, dar şi ACDC ori Rammstein.

Pe nemţii care fac dantz rock i-am detestat la început, recunosc, din pricina unui domn. I know. Stupid. Dar aşa e povestea, de ce să mint? Şi după aia, datorită altei persoane, am remarcat că, de fapt, Rammstein e o trupă care face mişto de toţi şi toate, că solistul şi clăparul nu sunt prea sănătoşi la cap (în sensul bun al cuvântului!) şi că, puf!, mie îmi place Rammstein. Tocmai de-aia, în 2009, m-am dus să-i văd la Lisabona (încă mai am biletul de la concertul ăla!) şi i-am revăzut şi în România, în 2010!