Aşa cum am promis, iată interviul cu Sting, cel care, peste doar câteva ore, o să cânte la Romexpo, în ultimul concert din turneul Back To Bass. Şi deja nu mai am răbdare, şi deja ştiu că o să mi se pare un concert mult prea scurt!
Dar să nu uităm de ce ne-am adunat aici. Interviul. E gata. Vă invit să-l citiţi pentru a descoperi un muzician care continuă să înveţe, să provoace, să se joace, chiar dacă este un obsedat de control, aşa cum singur admite. Mi-a plăcut mult.
Lectură plăcută!
Back To Bass sau Back To Base
– Ai ales să numeşti acest turneu Back To Bass (Înapoi la bas)…
– Da, trebuia să se numească Back To Base (Înapoi la bază), dar tipii care au făcut posterul au înţeles greşit!
(Da, e o glumă. Un tip atât de obsedat de control, aşa cum Sting recunoaşte că este, n-ar permite niciodată ca o asemenea greşeală să treacă neaobservată!)
– Este acest titlu de turneu menit să celebreze cântatul la chitară bas sau o reacţie împotriva concertelor pe stadioane mari precum cele în care ai cântat în ultimii ani, inclusiv la reunirea Police, sau poate ambele?
– Cred că e o reacţie la ultimul meu turneu, care a presupus o orchestră simfonică şi 55 de oameni pe scenă! Atunci când fac chestii din astea mari, mereu am senzaţia că trebuie să fac şi ceva opus, ceva mai mic. De data asta suntem şase pe scenă, iar eu cânt la bas şi sunt şi vocal, şi îmi place asta. Dar îmi place şi doar să cânt, cu vocea. E mai dificil şi instrument şi vocal – dar până la urmă de asta suntem plătiţi!
Intrumentist şi vocalist. O educaţie clasică.
– Îţi aminteşti prima dată când ai cântat şi la bas şi cu vocea?
– Da. A fost prima dată când am cântat la bas! Dar m-am descucat. N-am vrut să fiu vreun chiarist meseriaş. Am fost doar un chitarist, dar mi s-a părut mult mai inteligent să controlez armonia trupei din umbră. Dacă eşti şi vocal, controlezi armonia şi pe faţă – da, sunt un maniac al controlului! – aşa că până la urmă toată lumea cântă aşa cum vrei tu. Şi, ca lider al unei trupe, e o poziţie foarte bună asta: voce şi bas.
Life Festival (c) Andrzej Strzelczyk
– Te gândeai la fel şi la începuturi, în anii ’70?
– Da. Bine, mi-ar plăcea să cred că eram mai deştept decât eram, dar la asta chiar m-am gândit. M-am gândit ce strategie îmi trebuie ca să ies în lume. Toată lumea vrea să fie Jimi Hendrix sau Jimmy Page, dar poate că există şi o altă cale, una mai… a mea. Mai stoică, mai liniştită dar, fără discuţii, una puternice. Am cântat la chitară de când aveam şapte ani. Chitară clasică, apoi am cântat la contrabas în şcoală şi după asta am intrat într-o trupă, una de jazz, nu de rock. Prima trupă rock a fost The Police, în 1977.
– Care erau basiştii tăi preefraţi pe vremea aia, unii care cântau şi cu vocea?
– Jack Bruce, Paul McCartney şi Phil Lynott. Şi erau toţi buni şi la bas şi la voce.
– Şi foarte carismatici.
– Daaa… Eu nu am asta. Dar le am pe celelalte (zâmbeşte)
– Mereu ai folosit Fender?
– Da. Am încercat şi altele, am avut un Gibson, dar tot Fender îmi place. Îmi plac cele vechi, ale mele sunt din ‘55 şi ’57. Cele mai vechi au fost făcute chiar de Leo Fender. E dragoste aici, dar e şi istorie. Când le ai în mână se simt ca şi cum ar fi arme, sunt adevărate opere de artă. Şi e ceva puternic legat de cântatul la bas. E baza, e ceva simplu şi fundamental, şi nu trebuie să fie ostentativ. Mă rog, sunt unii, dar nu eu. Îmi place să cât un pic în fiecare seară, chiar dacă-mi face praf umărul!
– Te simţi gol fără bas?
– Nu, nu mă deranjează să cânt fără el şi cânt şi la chitară, la sfârşitul concertului. Dar cred că oamenii s-au obişnuit să mă vadă cu basul, e o parte din mine, şi e ok. Dar nu am nevoie să ascund nimic sub el.
– Nu am nici o problemă să spun despre mine că sunt compozitor, dar ezit să mă numesc muzician…
– Haha! Păi.. sunt talente diferite. Ştiu şi lucrez cu nişte muzicieni fantastici dar ei nu se vor considera niciodată compozitori. Şi sunt norocos să-i pot învăţa pe muzicienii cu care lucrez cântecele pe care le scriu atunci când le scriu – după care îl uit. Adică uit pe bune, presupun că asta se întâmplă pentru că aşa pot scrie un alt cântec. Din feicire, îl am pe Diminic Miller (chitaristul), care ţine minte tot, are o memorie uluitoare. Oricum, sunt părţi diferite ale creierului care se ocupă de cântat şi compus.
Povestea mâinilor
– În albumul „25 de ani???, cel în care se adună cariera ta solo de până acum, ai scris o piesă impresionantă despre mâinile tatălui tau. Care e povestea?
– Foarte târziu în viaţă mi-am dat seama că mâinile mele seamănă cu cele ale tatălui meu. Avem mâini de oameni care muncesc. I-am spus asta pe patul lui de moarte şi mi-a răspuns că eu mi-am folosit mâinile mai bine decât el, şi cred că ăsta a fost primul compliment pe care mi l-a făcut vreodată, aşa că a fost un moment foarte emoţionant pentru mine. Şi, desigur, îmi folosesc mâinile în fiecare zi, la fel ca un muncitor, deşi asta a devenit rar în zilele noastre. Şi cred că felul în care am evoluat ca specie, inclusiv felul în care ne folosim mâinile, ne face mai deştepţi. Dar nu sunt sigur că a butona un Blackberry ne face, de asemenea, mai deştepti.
Sting, compozitorul
– Dacă ar fi să alegi între a nu mai putea cânta, compune sau a nu mai putea interpreta la bas, ce ai alege?
– Trebuie să aleg? E greu şi aşa, fără să aleg. Dar să ştii că m-am întrebat adesea dacă, în cazul în care n-aş mai putea cânta, aş mai compune. E pur şi simplu o combinaţie fericită cea care mă face să pot scrie. Aşa că, de fapt, nu vreau să mă gândesc la asta.
– A fost vreo perioadă în care te-ai simţit sfârşit? Ca şi cum le-ai fi făcut pe toate, sau ca şi cum ai fi început să te repeţi ca şi compozitor?
– Din fericire, eu mă consider mereu un elev la muzică, mereu exersez, muzica e ca un studiu nesfârşit, aşa o văd eu. Mereu exersez şi încerc lucruri noi. Îmi place mult muzica clasică, de acolo am învăţat mai multe decât de oriunde.
– Care sunt favoriţii?
– Muzica de pian compusă la finele secolului al XIX-lea, începutul secolului XX. Compositori precum Ravel, Debussy, dar îmi plac şi cei mai moderni, precum Ludoslawski sau Schnittke. Mă provoacă.
– Crezi că compozitorii pe care i-ai menţionat te inspiră când vine vorba de a găsi noi armonii pentru bas?
– Tot ceea ce asculţi te invaţă şi te inspiră, da. Absorbi, înveţi, furi, şi par altfel, odată ce ideea a ajuns la tine. De exemplu, mereu înveţi lucruri noi despre bas atunci când asculţi Bach.
– În preajma lansării Ten Summoner’s Tales, ai spus că unul dintre motivele pentru care faci muzica mai interesantă e să atragi muzicieni buni. Mai e valabil?
– Da. Şi încă lucrez cu cei mai buni instrumentişti, dar trebuie provocaţi constant. Nu le plac chestiile facile.
– Dar e ăsta mereu un motiv bun pentru a compune?
– Fiecare artist care cântă pe scenă spune o poveste. Uneori uită asta şi doar interpretează partea lor, se dau mari, se gândesc că o să-şi cânte partea şi vor da lumea pe spate. Dar asta e egoist şi stupid şi, dacă povestea nu e acolo, pe mine nu mă interesează. Aşa că toată lumea ştie că spun o poveste şi fiecare instrument e adăugat în povestea asta, nu separat de ea. Asta e ceea ce cer, iar oamenii cu care lucrez sunt deştepţi şi înţeleg asta.
“eu vreau să ascult muzică cu un motiv”
– Şi muzica populară?
– Acult si ştiu de unde vine. Nu am surprize acolo. Eu am nevoie de surprize când ascult ceva, sau nu ascult nimic. Linişte. Nu-mi place să aud muzică la restaurant.
– Din păcate, e greu cu liniştea în epoca asta…
– Ştiu. E prea mult. Şi, ca muzician, ai tendinţa de a analiza tot ce auzi. Şi tot ce vreau, de fapt, e să-mi mămânc peştele! Iar nenorocita asta de muzică e acolo şi e ceva oribil. Dar tot o analizez. N-ar trebui să fie ceva, acolo, ar trebui să fie ceva ce asculţi pe bune. Ştiu că par extrem acum, dar eu vreau să ascult muzică cu un motiv. Nu când fac cumpărături sau sunt într-o cafenea. Ăla e zgomot. Poluare.
– Mai asculţi alţi basişti care cântă şi cu vocea?
– Ocazional. De exemplu, Esperanza Spalding. E fantastică.
– Ce tip de compoziţii muzicale te mai impresionează acum?
– E greu să mai compui ceva ce n-a fost făcut până acum, şi asta devine cu atât mai dificil cu cât înaintezi în vârstă, fiincă ridici standardele şi pentru că filtrezi mai mult. Autocritica devine mai dură. Pe când atunci când eşti tânăr scrii orice şi e ok. Aşa că, da, e mai dificil, dar încă se poate. Există încă nişte compozitori buni, cum e Cohen, iar el e… antic! Şi tot grozav! Deci e posibil.
– Compozitori mai tineri care-ţi plac?
– Sunt, dar n-am de gând să-ţi dau o listă. Acult chestii care mă impresionează, dar orifinalitatea e dificilă în vremurile moderne. Ttrăim vremuri de criză, nu ştim ce aduce viitorul în economie, filosofie, politică, artă, dar nu sunt descurajat de asta. Eu cred că singurul progres, singura evoluţie, e adusă de crize, că trebuie să găsim soluţii la probleme.
– Copiii tău Joe şi Coco sunt, de asemenea artişti. Le-ai dat vreun sfat?
– Să exerseze. Doar atât. Amândoi iau asta în serios, ştiu că nu fac asta pentru faimă sau bani, ci pentru că iubesc muzica.
– Crezi că Joe, care e vocal şi basist la Fiction Plane, a încercat să evite să facă acelaşi lucru ca tine?
– Nu prea. Chestia asta e firească pentru el, şi cred că îşi vede de viaţa lui, fără să se raporteze la mine. Nu trăieşte de pe urma mea sau a numelui meu. E foarte independent.
– Îţi lipseşte relaxarea anilor de la începutul The Police, când ai luat o notă aiurea la So Lonely, în studio, şi aşa a rămas?
– Dacă-mi lipseşte? Nu. Nu-mi lipseşte nimic legat de The Police, de fapt. Sunt un muzician de 60 de ani şi aia e, nu vreau să mai am 17 din nou.
– Ce fel de corzi foloseşti?
– Cele care mi se oferă gratuit. Când eşti bogat şi faimos oamenii vor să-şi dea chestii gratis. E o ironie teribilă asta, şi mă amuză.
***
În cadrul interviului aecluiaşi interviu cu Sting de pe Singing Basist o să găsiţi mai multe detalii tehnice despre muzica lui Sting – eu nu am redat tot, şi un scurt interviu cu tehnicianul lui. Şi gata! :)
Încă mai sunt bilete, încă puteţi să-l vedeţi pe Sting live la Bucureşti. Diseară, la Romexpo. E ultimul concert din acest turneu.
Leave a Comment