Când eram eu mică, în clasa întâi, pe vremea lui Ceauşescu, florăriile erau departe de a avea strălucirea şi oferta variată pe care o au astăzi. Găseai, în cel mai bun caz, boboci de garoafe despre care nu aveai certitudinea că înfloreau vreodată şi crizanteme. Uneori aveau şi trandafiri, unii mici, cu cozi subţirele. Şi multe ghivece.

De fiecare dată când sunt în Sibiu încerc să ajung la Brukenthal ca să văd ce expoziţii noi mai sunt şi, dacă am vreme şi de asta, să iau soldăţei de la magazinul de suveniruri. Sunt mici, cât un băţ de chibrit, au armuri din diverse epoci şi, din câte ştiu, au grijă de cei cărora le sunt oferiţi cu drag. Şi cum eu aşa fac, m-am dus să-mi refac colecţia. Nu am găsit soldăţei cum am vrut eu, dar am găsit o poveste cu doi motani. Eu mă declar mulţumită, şi sper că şi voi!

Un pic dezamăgită că nu am găsit colecţia de soldăţei, m-am mai uitat prin vitrina magazinului, poate-poate, şi aşa am zărit un magnet cu doi motani portocalii. Da’ ăştia doi cine mai sunt?, am întrebat, mirată. Adică pisici pe Facebook, înţeleg, sunt simpatice, dar ca suvenir de la Brukenthal…

Întocmai precum la colecţiile de modă, fiecare sezon aduce şi în zona de comunicare idei şi oameni noi. Şi tocmai pentru ca, nu-i aşa?, cei care avem legătură cu lumea asta vrem să ne facem treaba cât mai bine, e important să ieşim în offline, să ne vedem unii cu alţii, bloggeri, agenţii, clienţi, să învăţăm unii de la alţii şi împreună să facem campanii mai bune şi mai plăcute publicului.

Şi, da, să ne şi distrăm împreună, că amiciţiile (şi ideile faine!) aşa se leagă mai bine: la o bere, la un foc de tabără, sau, de ce nu, făcând parte din aceeaşi echipă care se joacă de-a pitchul.

Ieri seară, un autocar cu turişti români, aflat în Muntenegru, s-a prăbuşit, cam 30 de metri, într-o râpă, lângă Podgorica. Într-un mormal de fiare, 18 (19?) români şi-au pierdut viaţa şi 29 au fost răniţi. Dintre aceştia, opt sunt în comă, iar identitatea unuia dintre ei încă nu este cunoscută. De asemenea, nici identitatea tuturor celor decedaţi nu e confirmată.

Înţeleg că autorităţile române şi cele din Muntenegru fac tot posibilul şi imposibilul să identifice cât mai repede pe toţi, că muntenegrenii au stat la coadă ca să doneze sânge şi, unii dintre ei, şi-au pus chiar viaţa în pericol ca să coboare, suspendaţi, prinşi într-o frânghie, pentru a ajuta la preluarea răniţilor sau la recuperarea celor decedaţi.

Într-un final dramatic*, am ajuns şi eu să văd spectacolul “D’ale noastre”, cel în care Gigi Căciuleanu propune Caragiale tradus în limbajul universal al dansului. Şi mi-a plăcut. Mult. Mult de tot!

* dramatic, zic, fiindcă premiera a fost anul trecut. Altfel, eu l-am văzut în cadrul FestCo aka Festivalul Comediei Româneşti, o iniţiativă aflată la cea dea XII-a ediţie, perfectă pentru descreţit frunţile! La mulţi ani, mai mari şi mai multe, stimabililor!

Dar să revenim la D-ale noastre, căci voi să vă spun cum a fost!

De pe scena Digital Divas, minunata Oana Pellea.
Fără alte comentarii:

Succesul vine când nu-l mai cauţi. Şi nu vine niciodată fără pasiune.

N-am postat niciodată nimic pe FB dacă nu am simţit în stomac. Nu la mişto, dar călduţ numai – când am postat aşa, Like-urile nu au venit. Dar când nu am dormit trei nopţi de grija cailor de la Letea, şi am scris despre asta, a fost un miracol. Au fost oameni care, ca şi mine, nu au dormit până nu au făcut tot posibilul să-i salveze pe acei cai. Există o responsabilitate a ceea ce aruncăm în virtual, una care trebuie asumată. Letea a fost un succes.

Sunt curioasă ca o pisică. Spre deosebire de feline, însă, eu n-am nouă vieţi, aşa că mă uit destul de mult la Discovery, ca să văd cum e construită lumea. Una din emisiunile preferate e How It’s Made. Să mă uit cum se fac bomboanele de gumă, viorile sau căluţii de lemn e una dintre plăcerile mele – mai ales ca asta ar presupune o zi în care programul meu de lucru se termină pe la ora 19, când începe emisiunea.

Tocmai de-aia, orice experienţă tip How It’s Made e o adevărată încântare pentru mine… şi mai puţin una pentru gazde, fie că vorbim de Cramele Recaş, Fabrica Timişoreana, Jolidon ori Fabrica Danone, unde am fost anul trecut şi de unde am venit cu două relatări, una pe bune şi una fantastică. Şi asta pentru ca pun muuuuuulte întrebări!

Iar la Danone, cel puţin, povestea a continuat şi vă spun imediat şi cum!

Titlul ăsta mă face să mă gândesc la filmul ăla în care personajul lui Al Pacino inventase o vedetă numai şi numai din pixeli şi smart PR. Femeia nu exista, era o hologramă, dar devenise vedetă, adulată, câştiga premii, juca în filme, avea concerte. Filmul se cheamă S1mone, aveţi mai jos trailerul:

Dacă treceţi pe-aici măcar din când în când, ştiţi că nu sunt genul indiferent la probleme sociale, ba dimpotrivă. Îmi pasă de ceea ce se întâmplă în jur şi, când consider că pot face o diferenţă, oricât de mică, mă implic.

Dar ce se întâmplă de trei zile în faţa Ministerului Transporturilor e circ, nu rezolvarea vreunei probleme sociale. De trei zile, de dimineaţa devreme, şi până la prânz, o mână de oameni, locomotivari, pricep, vin şi fac un miting. Vorba vine “miting” că, de fapt, strigă Hoţii!, iar un domn isteric, liderul sindical, estimez, pune muzică. Patriotică şi nu numai. Tare. Urlat. Trăiască duhul lui Iancu, Noi suntem români, Adrian Păunescu şi Tudor Gheorghe.

Babele sunt vecinele mele, uşă-n uşă cu mine de când am apartamentul, şi le zic cu drag aşa. Una e înaltă, uscată, mai plângăreaţă, mai răutăcioasă şi se descurcă un pic mai bine din pensie. Ailaltă are diabet, e supraponderală, săracă şi, deşi are motive mai multe să se plângă, n-o face. Nu-mi cere niciodată nimic şi chiar se sfieşte să primească atunci când îi dau eu una-alta.

Sunt împreună de aproape 50 de ani, cam de când e blocul, zilnic la cafea, o vorbă, o bârfă, şi amândouă au depăşit bine opt decenii de viaţă. Nici una n-are copii, doar câte un nepot şi o nepoată cărora, cred, le-au şi lăsat apartamentele, şi amândouă sunt văduve de mulţi ani.