Nu am mărunt! Nu am să vă dau rest!
Vă sunt cunoscute replicile astea? Eventual aruncate cu un ton acuzativ, ca şi cum ar fi vina ta că vânzătoarea nu are să-ţi dea rest, ca şi cum e obligaţia ta să ai banii potriviţi atunci când vrei să cumperi ceva şi, în fine, ca şi cum ar fi jobul tău să uşurezi viaţa clienţilor care, până la urmă, îţi plătesc salariul. Iar unele dintre ele au şi atitudini princiare, ca şi cum ţi-ar face o favoare că-ţi vând ceva. Pe banii tăi.
Nu-ţi vine, la o adică, să le tragi una după ceafă, să-şi revină? Ei bine, s-a întâmplat! Am văzut eu!
Ce-i drept, s-a întâmplat într-un scurt metraj românesc, Pastila fericirii, vizionat la TIFF, iar scena a fost atât de realistic şi magistral intrpretată încât m-am simţit răzbunată pentru toate dăţile în care eu n-am luat-o razna şi n-am lovit, până la urmă, vreun prestator de servicii… deşi nu mai departe de azi dimineaţă mi-ar fi plăcut – mult! – s-o fac! Să vizionăm împreună:
Şi zic să vizionaţi acum, fiindcă ştiu că regizoarea, Cecilia Felméri, nu-şi doreşte, deocamdată, ca filmul ei să fie, integral, pe net, o să-i spun şi probabil o să dispară. Dar uitaţi-vă, pentru că o să vă simţiţi răcoriţi după orice tratament enervant vă vor fi aplicat vânzătoarele proaste, vreodată!
Pentru cei care deschid calculatoarele mai târziu şi filmul nu mai e, Pastila fericirii e numele unui scurt show tv în care faze care enervază oamenii simpli, normali, sunt reinterpretate de actori angajaţi dar cu un twist. Prestatorul de servicii şi-o ia! Fie că e caft, amendă sau alte pedepse, vânzătoarea sau chelnerul nesimţit sunt, cumva, pedepsiţi, iar victima şi spectatorii exultă.
Am scris mult despre fericire printrerânduri, aşa că ştiţi că nu cred că asta e soluţia. În fapt, exagerarea pedepsei (în film se lasă cu sânge, la propriu!) e felul în care regizoarea (şi scenarista) Cecilia Felméri încearcă să arate acelaşi lucru: oricum ar fi, fericirea obţinută în felul ăsta e un show, o făcătură.
Preţ de jumătate de oră, am stat azi la poveşti cu ea pe terasa de la Casa Tiff, despre provocările unui tânăr regizor dar şi curioasă, mai ales, cum de are actori atât de importanţi în filmul ei de master. Răspunsul a fost pe cât de simplu pe atât de uimitor: I-am întrebat şi au acceptat. Ba, mai mult, aflu că a fost şi un casting: Mie îmi plăceau toţi, dar a trebuit să văd dacă se potrivesc şi cu rolul.
Spun şi subliniez modalitatea asta de colaborare a unui tânăr regizor cu actori importanţi, chiar şi pentru un scurt metraj, pentru ca cei care vor să urmeze cariera asta să înţeleagă că, dacă scenariul e bun, dacă ideea e mişto şi proiectul ok, actorii sunt dispuşi să joace! În Pastila fericirii apar, printre alţii, Tania Popa şi Adrian Titieni – ca să vă faceţi o idee!
Cecilia Felméri
Cecilia e din Cluj, a făcut întâi Dreptul, apoi facultatea de regie aici, iar după aia un master la UNATC, tot pe regie de film. Acum predă ce-a învăţat la Universitatea Sapienţia şi astfel îşi asigură venitul necesar traiului de zi cu zi. Încearcă – şi reuşeşte, parţial – să regizeze cât mai mult, fie că e vorba de scurt metraje (mai are câteva făcute şi unele în plan), materiale video care promovează organizaţii sau proiecte şi, între timp, se zbate să obţină finanţări pentru proiecte noi.
– CNC?
– Da, am depus acum un proiect care a picat sub linie şi am făcut contestaţie.
– Dar poţi să-l propui din nou, nu?
– Da, bine, în teorie sunt două sesiuni pentru proiecte, dar în practică e doar una. E greu.
Dimineaţă am fost la un MasterClass cu Nik Powell, un super producător din Marea Britanie, cu peste 45 de filme la activ, fost partener, cu Richard Branson, în Virgin Records, şi actualmente director al National Film and Television School, o instituţie care are tradiţie şi absolvenţi care iau Oscaruri şi alte premii importante de film. N-am putut să nu fac paralela între ce ne povestea Nik dimineaţă, nu că la ei ar curge lapte şi miere în cinematografie, dar, totuşi, ce diferenţă în percepţie şi importanţa acordată actului artistic, aproape că mi-a venit să caut o pastilă din asta a fericirii şi să caftesc un şerbănesc, ceva! Fiindcă sunt convinsă că Cecilia, la fel ca alţi tineri regizori, ar putea face cu mult mai multe lucruri faine decât fac. Dacă ar avea un pic de sprijin!
Până una alta, vă recomand să vedeţi Pastila fericirii pe unde îl găsiţi, adică la festivaluri, iar data viitoare când o vânzătoare vă oferă atitudine, zâmbiţi şi gândiţi-vă cum ar fi… :D