Pe vremea mea muzica bună se asculta doar pe casete sau benzi de magnetofon, pentru că la televizor era doar Cântarea României. Când și când se mai strecura niste Modern Talking sau o Nana Mouskouri, dar cam asta era, oficial, muzica străină de care aveam parte.

Când MTV a început să apară în România mi s-a părut aproape cea mai tare chestie! Nu mutam postul – spre disperarea alor mei, care ar fi vrut orice altceva decât “lălăiala aia” – și mi se părea super tare să-i văd la TV pe cei ale căror chipuri îmi zâmbiseră cândva din postere.

Acum e altfel. Și e mult mai mișto!

Într-o epocă în care clienţii au voce proprie, indiferent dacă aleg să folosească asta sau nu, companiile ar trebui să facă eforturi pentru a le facilita accesul către informaţii, în aşa fel încât cel de la Client Service are vreme să bea un pahar cu apă din când în când, iar oamenii de la Call Center pot chiar să respire! Sigur că reţelele sociale ajută, pot fi chiar o parte importantă a procesului, dar site-ul rămâne, totuşi, prima opţiune a oricui te caută.

Din motivul ăsta, câteva milioane de clienţi Cosmote pot fi de-acum mai bucuroşi, pentru că, ta daaaa!, compania a anunţat lansarea noului site: mai atractiv, mai modern, mai intuitiv, mai prietenos.

Când am propus – iar ei au acceptat! – proiectul cu poveştile orădene celor de la Cosmote nu mă gândisem foarte clar la ce poveşti minunate o să descopăr în oraşul de pe Criş, nici nu aveam cum să-mi imaginez că există un dascăl atât de minunat ca domnul profesor Tifor sau că Oradea o are pe doamna Maricica şi cartea de onoare cu autografe de la atâţia artişti şi alţi oameni faimoşi din ţara asta! Cum aş fi putut?!

Au fost o încântare, toate, şi ar mai fi cel puţin una, de şi-o găsi răgazul să fie scrisă şi ea, cândva, fiindcă e o poveste în care se întâlnesc viaţa şi moartea, în care se vorbeşte despre un erou al timpurilor moderne. Dar să nu anticipăm…

Am un prieten care susţine că raiul pe pământ ar fi să trăiască la hotel! Din fericire pentru el, amicul meu nu a stat niciodată la un hotel mai mult de, hai să zicem, zece zile odată. Şi mie îmi place ideea, dar eu am stat cu săptămânile prin delegaţii şi nu e atât de bine pentru că într-un hotel, oricât de cosy, ideea de intimitate sau de acasă lipseşte, iar după două săptămâni m-am rugat de tantiile de la bucătărie să mă lase şi pe mine să-mi fac măcar o cafea! Îmi lipsea bucătăreala, ca să vezi!, şi-mi lipseau hainele lăsate acasă, oricât de multe mi-aş fi cumpărat între timp – şi mi-am cumpărat ceva!

Dar e bine, pentru o vreme, ca locul în care ajungi seara, târziu, să sclipească de curăţenie şi toate să fie puse frumos la loc fără ca tu să faci ceva în sensul ăsta. Şi e drăguţ, de asemenea, ca micul dejun să fie acolo, gata pregătit, iar o faţă prietenoasă să te întrebe dacă nu vrei şi cafea. Că tu vrei, asta e clar!

Despre români se zice că-s un popor ospitalier. Tot ce se poate, dar în materie de servicii, mai ales când vine vorba de industria “opitalităţii”, mie mi se pare că n-am fi chiar cei mai pricepuţi din lume. Poate s-au schimbat generaţiile, iar cei mai tineri nu mai au şcoala veche a gazdei care te primeşte cu zâmbetul pe buze, cu ştiinţa de a nu spune NU, orice ar cere clientul. Pentru că, dacă e mulţumit, clientul revine, ba chiar mai spune şi prietenilor, iar bacşişul este peste măsură de generos.

Am avut ocazia să cunosc o asemenea gazdă la Oradea şi, mai mult decât atât, să mă bucur de atenţie şi poveşti. Figură celebră a oraşului, doamna Maricica, fiindcă aşa e cunoscută directoarea de la Restaurantul Butoiul de aur, fost Oradea, a învăţat meseria asta a zâmbetului toată viaţa, de la 18 ani, adică acum vreo jumătate de secol, când a intrat ucenică la Oradea. Ulterior s-a specializat  la şcoli de soi, inclusiv în Capitală, dar meseria aia bună, a învăţat-o acolo, printre mesele şi scaunele din vechiul restaurant.

Mi-am dorit să întâlnesc oameni speciali la Oradea, oameni care să fie inspiraţie pentru alţi oameni şi care să aibă poveşti frumoase de spus, şi cred că am reuşit. Totuşi, nu îmi imaginam că voi avea ocazia de a-l intervieva pe generalul Ioan Baş, numit doar cu o zi în urmă Inspector General al Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă (IGSU). Primul său interviu în aceată funcţie, aş putea adăuga, nu chiar cu modestie.

L-am găsit alături de colegi, sărbătorind numirea dar nu şi plecarea din Oradea. Pe tot parcursul discuţiei i-au sunat ambele telefoane: apeluri de felicitare. V-aş spune şi cine, că am auzit, dar a fost off the record şi, de fapt, nici nu cred că are importanţă. Cu siguranţă, însă, generalul Baş e un om preţuit de multă lume. Şi, după ce am stat de vorbă, aş zice că aşa şi trebie să fie!

Artiştii sunt o specie aparte de oameni. Adesea plecaţi de acasă, lucrând la ore mici, fanii se aşteaptă ca buna lor dispoziţie şi disponibilitate să fie mereu prezentă şi chiar au uneori senzaţia că artiştii ăştia sunt un bun public, că le aparţin, uitând, adesea, că sunt, totuşi, oameni. Cu probleme, griji, chefuri şi nechefuri. Cu ore multe petrecute pe drumuri, de la un concert la altul, cu pregătiri, repetiţii, probe de sunet… în fine, credeţi-mă pe cuvânt: ceea ce se vede pe scenă e doar un rezultat al muncii lor de dincolo de lumina reflectoarelor.

Oricine a auzit, în copilărie, un “Tineretul din ziua de azi!” rostit pe un ton îmbufnat, cel mai adesea de vreo tanti prea împrietenită cu murăturile. Zâmbesc atunci când îmi amintesc neastâmpărările generaţiei mele, mai ales dacă le compar cu haosul de azi… Iată! Păcătuiesc şi eu prin a mă uita dojenitor spre tineret şi prin generalizare. Dar ieri, aici, la Toamna Orădeană, am dat un pic în mintea copiilor!

Ce sunt părinţii lui, cu ce se ocupă?

Ştiţi întrebarea asta? Am auzit-o, unii dintre noi, de la părinţii noştri, când mergeam la o petrecere, când venea să ne ia vreun băiat de-acasă ori când voiam să invităm o prietenă acasă. Mă revoltam adesea, fiindcă mi se părea nedrept să judeci pe cineva în funcţie de asta. Încă mi se pare, deşi am înţeles, în timp, că educaţia primită în cei şapte ani de acasă e foarte importantă pentru dezvoltarea ulterioară.

Marţi, înainte de spectacolul “Love Stories“, am stat un pic la poveşti cu trei din cei patru actori din spectacol. Mai mult cu Maia. Da, Maia Morgenstern. Înaltă, dreaptă, volubilă, deferentă, politicoasă, aprinsă, cu gesturi largi şi gesturi mici, cu schimbări de ritm, Maia îşi joacă, pe scena vieţii, propriile roluri. de femeie, actriţă, manager de instituţie artistică. Şi, cum se zice, are sala! Am luat notiţe: