Mama mi-a păstrat cele două caiete tip din clasa 1, cele în care făceam liniuţe şi bastonaşe care, mai apoi, aveau să se lege unele de altele formând litere. Mă amuză uneori, când merg la ei, să i le cer şi să le răsfoiesc, amintindu-mi de momentele în care totul era la fel de simplu ca “Ana are mere”. Mai ţineţi minte asta?

Pe urmă Ana a crescut, la fel responsabilităţile şi aşteptările, iar lucrurile au devenit din ce în ce mai complicate, iar liniuţele şi bastonaşele de odinioară s-au transformat în notiţe de la conferinţe, şedinţe, întâlniri. Însă, alături de asta au venit şi beneficii (de exemplu, nu mai trebuie să mănânc morcovii fierţi din supă, ha!), iar caietele… Ei bine, caietele sunt frumoase! Sunt agende a căror copertă are personalitate, o poveste şi te inspiră. Aşa cum sunt cele de la Colour.

Îmi place România şi nu găsesc vreun păcat în faptul că e locuită ci mai degrabă în faptul că uneori pare să ne pese mai mult de capra vecinului decât de vecin şi nu realizăm că atunci când spunem că românii sunt aşa şi aşa (nu de bine) ne includem şi pe noi în această descriere. Noi suntem ţara asta. România e atât de frumoasă şi abia dacă ar fi nelocuită ar fi păcat. Ar trebui s-o iubim mai mult, atâta tot, şi să ne susţinem declaraţiile de dragoste cu fapte.

Una dintre cele mai frumoase campanii la care am participat a fost Redescoperă România, un tur de forţă prin care Petrom şi partenerii săi, dimpreună cu mulţi bloggeri români, şi-au propus să refacă harta locurilor minunate pe care le avem în ţară. Sunt sigură că sunt încă şi mai multe decât cele surprinse de noi, dar dacă răsfoiţi paginile scrise atunci găsiţi suficiente motive să iubiţi România.

Acum fix trei ani apăsam pentru prima dată butonul Publish pentru un post scris pe blogul ăsta. De atunci au apărut un pic peste 1300 de alte posturi, multe dintre ele cu o serioasă încărcătură emoţională. Totuşi, la nici un alt “publish” nu am avut atâtea emoţii ca la cel în care am deschis uşa casei mele virtuale.

Nu vreau să fac o retrospectivă a anului, nu vreau nici să public statistici de trafic, pentru mine e important să ştiu că poveştile de aici ajung (şi) la alţii şi că, uneori, reuşesc să vă fac să zâmbiţi, să citiţi o carte ori să vedeţi un film sau un spectacol care mi-au plăcut mie, să încercaţi un produs ori un serviciu, să vă aduc mai aproape felurite experienţe faine, idei şi oameni speciali.

A fost o săptămână complicată dar frumoasă, asta cu darurile pentru voi, dar, pentru că meritaţi, iaca, am făcut-o! Aniverarea a doi ani de printreranduri a adus, zilnic, cadouri şi provocări pentru cititori, şi tot ce pot să vă spun că e nu sunt ultimele concursuri aici, pe blog, de anul ăsta, mai urmează cel puţin două! Dar să nu anticipăm! Deocamdată, pentru cei care au aterizat mai târziu pe blog, facem o recapitulare, fiindcă mai puteţi încă să câştigaţi darurile săptămânii aniversare, până duminică, 16 decembrie, inclusiv, după cum urmează:

Mâna sus cine nu s-a gândit, măcar o singură dată!, cum ar fi şi ce-ar face cu banii dacă ar câştiga la Loto! Ce casă şi-ar cumpăra, ce maşină, ce dorinţe extravagante secrete şi-ar transforma în realitate, pe unde ar călători şi ce i-ar spune şefei ori şefului la plecare!

Eu, recunosc, m-am gândit şi, din când în când, chiar joc la loto, aşa, de control, ca să-mi aduc aminte că, de fapt, norocul ni-l facem noi, cu mâna noastră, şi nu vreo învârteală potrivită a unor bile mici, de plastic, pe care sunt scrise cele şase norocoase!

Biblioteca de cartier era aproape peste drum de blocul în care am crescut, pe Duca, se numea – încă se numeşte! – “Cezar Petrescu”, şi până şi eu ştiam că ăsta e mare scriitor, că doar pe Fram, ursul polar, cine îl inventase, dacă nu el?  La şapte ani, credeam că poţi să te duci aşa, la bibliotecă, să spui frumos Bună ziua, şi după aia să iei ce cărţi vrei tu, să ai grijă de ele şi apoi să le duci înapoi, şi am şi încercat dar, ştiţi şi voi, e mai complicat de-atât, e cu buletinul! Aşa că a venit tata cu mine şi uite că el avea abonament, ce bine! Prima carte luată de la bibliotecă a fost cu o familie de şoricei, ceva, Chiţ Chiţ, sau nu mai ştiu cum le zicea, dar am citit-o în două ore şi m-am dus înapoi că vreau alta!

Primele două cărţi de care îmi pot aminti sunt Căpriorul Biţă şi Motănaşul Tumbă, nu mai ştiu care dintre ele a supravieţuit încercărilor mele artistice, dar ştiu că tata îmi citea, cu seriozitate maximă, următorul text, scris, chipurile, pe coperta 4: Cine va rupe şi va măzgăli această cărticică va primi o maaaare bătăiţăăăă – îmi amintesc perfect uimirea mea la aşa ameninţare serioasă din partea autorilor. Chiar va primi?, întrebam eu şi, desigur, tata mă asigura că da! Acum pot să vă spun că i-am lungit semnificativ mustăţile lui Tumbă şi n-am primit nici o bătăiţă, na!

(La mulţi ani, tata, că-i ziua numelui tău, apropo!)

În primii ani din propriul apartament m-am străduit cu voioşie să decorez casa de Crăciun cu ce idei mai faine mi-au trecut prin minte, cu accent pe străduit şi voioşie! Cu timpul, voioşia a ajuns la cote invers proporţionale cu nebunia care se declanşează în preajma Crăciunului, din ce în ce mai devreme parcă, prin magazine, pe Internet, peste tot! Până pe 25 decembrie eram deja sătulă şi tot ce-mi doream era să dorm!

Şi cu toate astea, deşi am încercat, parol!, să nu mai ţin cont decât de tradiţia cadourilor, n-am reuşit!

Mereu mă uit la mâinile oamenilor şi, poate chiar fără să vreau, părerea pe care mi-o formez despre ei are legătură cu mâinile. Dacă sunt îngrijite, delicate, puternice, ce bijuterii aleg să poarte, dacă au lac şi ce culoare, dacă sunt roase ori nu unghiile, dacă sunt pilite… Mi se pare că poţi ghici în mâini cu o precizie mai mare decât poţi ghici în palmă şi m-am înşelat de prea puţine ori în sensul ăsta. Iar gesturile făcute cu mâinile pot trăda foarte uşor un mincinos, de exemplu.