E, deja, tradiție aniversarea blogului cu daruri pentru cititori. Sunt șapte ani de când am început să scriu printrerânduri (și încă patru pe alte platforme, înainte de asta, dar cine-i mai numără?), nu știu când au trecut, parcă mai ieri scriam prima postare. Din primul an am considerat că ziua blogului merită serbată cu cititorii, cu daruri pentru ei, ca mulțumire că (re)vin aici, și am continuat campania asta în fiecare an.

Ieri pe FB cineva de la mine din listă întreba de un curier de încredere, că ăla nu răspunde, ălălalt nu poate veni să ia pachetul și mai știu eu ce. I-am recomandat TNT, fiindcă mie mi se par de încredere și pentru că n-am auzit pe nimeni să se plângă de ei. Și, nu în ultimul rând, cum am mai zis, știu chestii de la ei din curte!

Zis și făcut, a zis persoana în cauză, o oră mai târziu, pachetul era deja predat curierului la Cluj!

Uf, au fost două zile din alea care păreau că nu se mai termină niciodată-niciodată și, cu ele, nici lista de To Do, care, oricum, nu e bifată nici pe departe pe cât mi-ar plăcea mine. Și, mai mult, uneori n-ai de ales și trebuie să prioritizezi lucurile, iar blogul a căzut pe locul doi (and counting) zilele astea. Așa că, fără voia mea, am fragmentat săptămâna asta a cadourilor mai mult decât mi-ar fi plăcut. Dar voi înțelegeți că și voi aveți liste din alea nesuferite, nu?

Iar azi, ca să ne treacă supărarea, am din nou daruri pentru voi!

Am fugit la Sibiu pentru două zile, dar asta nu înseamnă că săptămâna cadourilor pentru cititori, prilejuită, ca de obicei, de aniversarea blogului, nu continuă până miercuri! Prin urmare, azi avem un nou dar pentru un cititor norocos care o să-și aranjeze casa mai frumos de sărbători cu decorațiuni de la IKEA.

Cred că doar cine nu are computer n-a rămas, măcar o dată, blocat în fața unui ecran care dă semne de virusare a sistemului. Sau, nu știu voi cum sunteți, dar mie mi s-a întâmplat. Nu chiar visruși ci malware, niște porcării care se mai duc și pe la alții via email, de exemplu, de te-njură toată lista!

Mie mi s-a întâmplat de două ori, odată pe laptopul de serviciu, acum niște ani, și altă dată, mult mai recent, acum vreo două luni.

Din vremuri străvechi, pe când oamenii încă își serbau aniversările la ei acasă pentru că restaurantele se închideau la zece seara, iar barurile și cluburile cam lipseau de pe harta distracției, ba chiar și în vizite banale pe vremea când telefonul mobil era un vis de aur al omenirii, Bună, dragă, am trecut prin zonă și am urcat până la tine să văd ce mai faci, nimeni nu-ți călca pragul fără o atenție. Lasă că oricum și la medic, librărie, farmacie și chiar și la vânzătoarea de la alimentară, aia acră, dar care avea puterea portocalei pitită sub tejghea, nu te duceai fără o bomboană, o măslină, o atenție. Nu se făcea, mă înțelegi?

La aniversarea blogului, așa cum v-am obișnuit în fiecare an, am câteva zile cu daruri pentru cititori, ca mulțumire pentru răbdare și revenire, comentarii, recomandări și, când a fost cazul, încurajări. Și, de asemenea, este și o formă de a răsplăti agențiile și companiile care au lucrat cu mine de-a lungul acestui an pentru încrederea acordată.

Prima serie de cadouri, așa cum era de așteptat, probabil, vine de la Farmec.

Guest post by Domnul Sony, adică eu, motanul!

Eu nu am primit nici un cadou de Mos Nicolae ăsta, fiindcă nu am ghetuţe! Nici măcar o nuia nu am primit, că poate era bună şi aia să ne jucăm un pic, poate avea o fundă de care să trag, pe care să o stric, în care să mă împachetez! Deşi, în principiu, cred că am fost destul de cuminte, pot să spun. Adică, ce năzbâţii mari poate face o pisică?! (nu e nevoie să răspundeţi la întrebarea asta!!!)

Mă rog, nu cred că trebuia să încep cu asta, dar abia am pus labele pe tastatură, şi am considerat că e potrivit să profit de acest aspect. Oricum, eu trebuie să scriu despre premiul pentru cititori, ultimul din seria de anul ăsta, adică de acum, când blogul nostru a făcut trei ani, şi zic “al nostru”, fiindcă şi eu am partea mea de trafic aici. Mai avem cadouri şi luni, marţi, miercuri, ba chiar şi joi, adică ieri.

Nu ştiu cum, dar vorba aia cu “Ies la bere” o au doar băieţii, de parcă noi, fetele, nu facem asta niciodată. Şi e greşit! Mă rog, nu ştiu voi, dar prietenele mele şi cu mine mai ieşim din când în când la bere. Bere de fetiţe, cum îi zicem noi. E… terapeutic, fiindcă e mult mai uşor să vorbeşti relaxat cu prietenele despre întâmplări sau oameni care-ţi fac viaţa mai complicată. Inevitabil, când le povesteşti altora nu mai par atât de grave, iar întâlnirile cu fetele sfârşesc automat cu hohote de râs.

Şi avem o grămadă de subiecte de discutat, cred că şi dacă ne-am vedea zilnic tot s-ar găsi subiecte!

Ieri am văzut un video cu o copilă care-şi prezenta colecţia absolut impresionantă de farduri. Că are mai multe decât mine nu am nici un dubiu, însă are mai multe decât oricare dintre prietenele mele, separat sau împreună! Şi, după cum se poate vedea mai jos, le şi foloseşte:

Sigur că-mi plăceau şi mie fardurile mamei când eram copilă şi, când mă întâlneam cu ele, aveam tendinţa să le pun pe faţă cu rezultate extrem de inestetice şi caraghioase, dar nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap să mă fardez la şcoală. Prima dată când am încercat să pun nişte dermatograf la ochi eram elevă de liceu şi m-am întâlnit cu tata fix la ieşirea din bloc – vai! Oricum asta nu era printre preocupările mele curente. Nici acum nu e, cine ştie ce, deşi, dacă trebuie, sunt gata cu fardatul mai repede de cinci minute, şi o fac şi corect, nu ca asta mică din film.