Nu reușesc să văd mai mult de unul-două filme pe zi, pe lângă scris, povești cu unii și alții, dar și alte evenimente care se petrec la frumosul festival, dar ieri am văzut două bucăți, un documentar, Muzeul vienez | Das Grosse Museum (Austria), și un film din secțiunea “Nou cinema german”, Dragoste în sânge | Love Steaks.

La TIFF încă așteptăm soarele și căldura, făcând inventarul obiectelor vestimentare mai groase pe care am fi putut să le luăm de pe la cășile noastre de musafiri festivalieri. Altfel, nu e problemă, pentru că în săli nu se știe cum e vremea afară, iar filme sunt pentru toate gusturile, mai însorite ori ba!

Ieri dimineață am fost la conferința de presă prilejuită de campania Salvați Marele Ecran, unde a fost, printre alții, și primarul Boc, un lucru lăudabil și care confirmă dorința și implicarea municipalității în efortul de a schimba situația cinematografelor cu un singur ecran din Cluj. De altfel, aici situația e mai puțin dramatică decât în alte orașe, pentru că sunt câteva cinematografe “de stat” puse la punct și redate comunității. Până vă povestesc pe larg despre asta, mai am de vorbit cu câțiva oameni, dar, așa cum am promis, revin, pentru că am și eu of-urile mele la subiect. Iar dacă aveți întrebări, vă rog să le lăsați la comentarii.

După un drum dintre cele mai puțin bune, ca să folosesc varianta eufemistică a unui film de groază live, Clujul m-a primit mohorât, plouat și ploios, dar asta nu m-a mpiedicat, după cele câteva ceasuri de somn, două cafele și un brunch consistent, să pornesc aproape veselă către Casa TIFF, cartierul general al Festivalului.

Față de anul trecut, biroul de presă s-a mutat peste drum, lângă Cinema Arta, într-un spațiu foarte fain amenajat, cu net, laptopuri și tot ce-i mai trebuie, doar să scrie acreditații despre lucrurile faine care se întâmplă și se văd la TIFF.

“Înarmată??? cu programul și lista cu scurte descrieri ale celor aproxmativ 200 de filme propuse în acest an de TIFF, m-am îndreptat regulamentar către limonada de la Casa TIFF, că parcă nu e Festival dacă nu ajungi acolo! Și deja m-am întâlnit cu oameni mișto, oameni din bula de Festival, vorba lui Cristi Hordilă.

Mai e doar o săptămână până la marea sărbătoare a cinematografiei: cea de a 86-a ediţie a Premiilor Oscar. O să mai scriu despre asta zilele viitoare, dar azi ne concentrăm un pic pe nominalizatele la rol principal feminin: Amy Adams, Cate Blanchett, Sandra Bullock, Judi Dench şi Meryl Streep.

În caz că vă întrebaţi, favorita mea este Judi Dench. Cu toate că fiecare are şanse să câştige.

Avem o seamă de comitete şi comiţii care se ocupă de “bunul” mers al culturii în România, începând cu un minister care a făcut mult mai des subiectul unor ştiri cu tentă negativă decât nişte construcţii de durată şi, vorbă mare!, vreo strategie!, continuând cu ICR despre care m-am săturat să tot vorbesc, trecând pe la comisiile dedicate de la Senat şi Camera Deputaţilor şi, de ce nu?, şi pe la TVR care a decis că nu ne trebuie post cultural!

Toate aceste comitete şi comiţii (şi altele, neamintite aici) ar trebui să decidă destinele educaţiei culturale, să se îngrijească de accesul cetăţeanului la manifestări culturale felurite, după bunul său plac şi nivel de educaţie. Dar, ce să vezi, asta nu se întâmplă! Ba dimpotrivă!

Anul ăsta, la ediţia cu numărul 86 a Premiilor Academiei Americane de Film, altfel mult mai cunoscute drept Oscaruri de către toată lumea, e vorba de eroi. Eroi de pe ecran, din viaţa reală, super eroi, animaţi, populari, atât din trecut cât şi din prezent. Gazda premiilor va fi, din nou, Ellen DeGeneres, iar evenimentul va avea loc pe 2 martie.

Vom mai vorbi despre Oscaruri şi despre pregătiri, dar până atunci iată care sunt nominalizările, abia anunţate de către Cheryl Boone Isaacs, Preşedinta Academiei, şi actorul Chris Hemsworth, pe care il cunoaşteţi mai bine sub numele de Thor. Aveţi şi câteva detalii despre ceremonia de anunţare a nominalizărilor.
De altfel, trebuie să spun că sunt cu adevărat impresionată de felul în care comunică biroul lor de presă, iar eu nu sunt uşor de impresionat de ispravi ale birourilor de presă. Însă oamenii ăstia sunt impecabili!

Tocmai au fost anunţate nominalizările pentru Globurile de Aur 2014, ceremonie organizată de către Asociaţia Presei Străine la Hollywood, de 70 de ani  – deja! Câştigătorii vor fi anunţaţi pe 12 ianuarie 2014, într-un eveniment găzduit de Tina Fey şi Amy Poehler. Detalii despre ceremonia şi câştigătorii din acest an găsiţi şi printre rânduri – de (re)citit discursul lui Jodie Foster, care a ridicat sala în picioare la primirea premiului Cecile B. DeMille.

Ce te faci când te împrietenești, fără să știi, cu fosta nevastă a noului tău iubit? Și, când îți dai seama ce și cum, e cam aiurea să-i spui, mai ales că ea îți povestește despre el diverse chestii pe care ai cam vrea să le auzi, și nici lui nu vrei să-i spui pentru că, de fapt, fosta nevastă e o tipă mișto și îți place prietenia cu ea.

Ei bine, Eva, eroina din Enough Said, filmul care a deschis, aseară, cea de a cincea ediție a Comedy Cluj, dar și competiția acestui Festival, a găsit și ea destul de dificil faptul că trebuie să aleagă între noul iubit și noua prietenă, așa că a tăcut mâlc… până când, toată treaba i-a cam explodat în față, și a pierdut și prietena și iubitul, pe Albert, interpretat de James Gandolfini în ceea ce avea să fie ultimul său rol.

Sau poate că iubitul, totuși, nu l-a pierdut, poate mai primește o șansă…

Îmi place Geoffrey Rush, e unul dintre actorii mei favoriţi şi motivul principal pentru care m-am dus să văd The Best Offer. Bine, bine, şi pentru Tornatore, fiindcă, la vremea lui, mi-a plăcut Cinema Paradiso. A! Şi tot ca în Cinema Paradiso, Tornatore contină colaborarea cu Ennio Morricone.

Nu ştiu cum să povestesc despre film fără să vă spun cum se termină, ceea ce ar fi spoiler, desigur, şi nu vreau sa fac asta. O să vă spun însă că, da, privit în ansamblu, e un film care mi-a plăcut mult, dar cheia în care l-am văzut până la final a fost una, iar cea de la final alta, cu toate că, of!, întrucâtva previzibilă. Şi din pricina asta, deşi ţine de construcţia filmului – foarte mişto construcţie, de altfel! – prima senzaţie a fost “Păcat!”. Dar după câteva zile am decis că e acceptabil şi finalul.

Am văzut World War Z aşa, într-o doară, curioasă mai degrabă să mă lămuresc pe ce s-au strans vreo 450 de milioane de euro din toată lumea şi ce face Brad Pitt, atât ca actor cât şi ca producător. Nu e rău. Dar a fost sub aşteptări.

Înainte să văd filmul, am citit un pic despre cartea cu acelaşi nume, cea care stă la baza filmului, scrisă de Max Brooks. Din câte am înţeles, se punea destul de mult accent pe partea socio-politică a epidemiei de zombi… Ei, în film nu e aşa. Filmul e un film de acţiune corect făcut, chiar admirabil făcut pe alocuri (faza cu zombii care se caţără pe gardul israelienilor, de exemplu), cu un Brad Pitt care joacă ok, şi cam atât.

Update. Aproape că uitasem ceva important: muzica e semnată Muse!