Azi, ultimul spectacol de teatru tânăr de la această ediție Ideo Ideis i-a avut ca protagoniști pe cei de la trupa Mircea Albulescu din Câmpina, care au jucat un text adaptare după Soacra cu trei nurori, de Ion Creangă. Mi-au plăcut mult ritmul și coordonarea lor, și pofta cu care au jucat. Dar cred că cel mai mult mi-a plăcut Ana, o actriță de doar zece ani, mezina trupei, cu rol și replici, nu doar așa, o apariție simpatică!

După cum știți, de câteva zile sunt din nou aici, la Alexandria, pentru încărcat cu energie și gânduri bune care să mă țină cât mai mult, preferabil până la ediția Ideo Ideis de anul viitor, fiindcă genul ăsta de energie bună nu-l găsesc decât aici.

Azi au început spectacolele copiilor, am văzut deja trei. Iar când scriu copii e doar pentru că e o diferență destul de mare de vârstă, nu pentru că ar fi lipsiți cumva de maturitate, să nu credeți asta!

Pe lângă lecțiile și exemplele oferite de traineri, mentori, colegi și, în general, de tot ceea ce se întămplă fain aici, la Ideo, ăn primele trei seri ale festivalului, organizatorii au trei invitați speciali care să le povestească participanților (și nu numai) despre drumul și experiențele lor. Anul acesta, cei trei povestitori au fost Andi Moisescu, Horia Colibășanu și, în a treia seară, Andreea și Norbert Tako, fondatorii și organizatorii PLAI.

Încerc să văd spectacole pe textele lui Caragiale de fiecare dată când am ocazia, fiindcă sunt încă extrem de actuale dar și pentru că sunt foarte curioasă să văd ce aduce nou fiecare regizor, fiecare actor. Iar aseară am fost cucerită de o montare realizată la UNATC, o Producție Master II Arta Actorului, în regia profesorului (Univ. Dr.) Radu Gabriel – grozavă ispravă, o bucurie să văd că se poate și că un proiect al UNATC-ului e mai bun despre o producție cu aceeași piesă a unui teatru și regizor cu pretenții…

Acum vreo trei săptămâni, m-am întâlnit prin oraș cu Vlad Bălan, unul dintre tinerii actori pe care i-am cunoscut la Ideo Ideis. Pe-atunci, cand l-am cunoscut, era încă elev de liceu, acum se pregătește de ultimul an la Actorie și, între timp, a câștigat experiență și niște premii, asta ca să fac un rezumat foarte, foarte scurt – citiți unul mai lung la finele acestui text.

Chiar a doua zi după ce ne-am întâlnit, Vlad pleca la Timișoara la T4T, un festival de teatru tânăr, pentru a susține o serie de traininguri cu aspiranții la actorie. L-am rugat să-mi scrie câteva rânduri-gânduri despre asta și le-am primit ieri, la Ideo, împreună cu o introducere și autoprezentare pe care vă invit să le citiți cu bucuria de a afla că ???tineretul din ziua de azi??? are și reprezentanți demni de toată lauda!

Și mulțumesc, Vlad, pentru rânduri și gânduri!

Umblu mult departe de casă într-un an și de fiecare revin obosită dar bucuroasă de a fi trăit, din nou, experiențe mișto, de a fi cunoscut oameni faini. Și tot de fiecare dată, casa mea îmi înlocuiește energia dată la schimb pentru experiențe și bucurii. Inevitabil. De atfel, e și motivul pentru care am decis să cumpăr apartamentul ăsta la câteva miute după ce am intrat în el, la vizionare. E un loc bun pentru mine.

Fiind cât se poate de bucureșteancă, pentru mine ???acasă??? e la cinci minute de mers de apartamentul meu, acolo unde locuiesc părinții, unde mi-am petrecut (încă) cea mai mare parte din viață și de unde mama mă sună de fiecare dată când pregătește ceva bun.

E penultima zi, mi-am prelungit șederea până luni, fiindcă nu mă îndur să plec – deși mi-e dor de acasă! – dar și pentru că vreau să fiu aici pentru ultimul act din această ediție de Festival, aplauze și cortină.
De joi, Sibiul e încă și mai plin, iar azi, chiar dacă nu am apucat – încă! – să cutreier străzile, sunetele orașului care ajung până în camera mea de la Conti îmi dau o oarecare măsură a agitației finalului de săptămână și de Festival.

Plus că azi mai vin și alți prieteni pe lângă cei care sunt aici deja!

Pffff, s-a făcut deja săptămâna de când sunt la Sibiu, la Festival, iar vinerea e mereu ziua aia în care începe să-ți pară foarte rău că mai e puțin și se termină.
Dar până să fie azi, a fost ieri, adică joi, cu prieteni (re)veniți pentru teatru, Alex, Carmen, Andreea și Andrei, și o pauza de tartar de păstrăv la Hermania la o aproximativă oră a prânzului, una la care, în general, sunt în cameră și scriu. Cam ca acum, de fapt.

Dar dimineața a început cu poveștile lui Mayumi Taniguchi, coordonatoarea voluntarilor japonezi (și) în acest an, un om care mi-a dăruit, vorba ei, another sky, și despre care o să vă relatez separat, și a continuat cu o vizită la Raluca și Răzvan TV, care fac ediții zilnice cu oameni din FITS și care, ieri, au vrut să știe mai mult despre partea de online. Cum zilele astea sunt singurul blogger oficial pe-aici și cum, deși nu-mi place să apar nici în poze și, cu atât mai puțin la TV (apucături de PR, deh, care vrea să-l vadă pe client la TV, nu pe sine), m-am dus fiindcă iubesc FITS suficient de mult pentru a trece peste (ne)plăcerile personale.

Pe Cioran l-am descoperit poate ceva mai devreme decât s-ar fi cuvenit, în primii ani de liceu. Eram la vârsta la care credeam că pot dărma niște munți, sau măcar nitște dealuri, așa, însă mă împiedica ora limită de ajuns acasă! Prin urmare, titlul de pe cotor, Pe culmile disperării, m-a atras iremediabil, și la fel si conținutul. Am citit atunci cam tot ce apăruse de Cioran în primii ani de după revoluție iar citatele din cărțile sale s-au regăsit adesea în jurnalele mele.

Pe unele dintre cărțile sale le răsfoiesc și acum. Nu la fel de frecvent, fiindcă între timp m-am îndrăgostit și de alții, însă le păstrez în continuare în locurile ușor accesibile ale bibliotecii fiindcă, uneori, pur și simplu am chef să citesc Cioran, aproape organic, așa cum e nevoia de dulce.

Miercuri n-aș fi putut rata, pentru nimic în lume, Cioran intim, spectacolul cu gândurile filosofului român, alese și rostite de George Banu, în acompaniamentul lui Francesco Agnello la hang. O să scriu Am scris un post separat despre asta, fiindcă mi-a plăcut prea mult.

Și am ajuns – din nou! – pe străduțele din jurul pietonalei, unde se găsesc tot felul de magazine mici, cu lucruri vechi și noi, din care nu reușesc, aproape niciodată, să plec fără ceva. De altfel, în fiecare an, la FITS, tradiția spune că nu pot pleca fără o pereche nouă de încălțări (cel puțin una, anul ăsta am deja doua!), o pisică de lemn și un accesoriu – am depășit norma și la capitolul ăsta, iar pe Mooza o știți deja!