Ieri, după conferința de presă de la Q.E.D. am fugit să văd un film franțuzesc, Josephine, fiindcă mi-a plăcut ideea unei fete zapacite cu un motan pe nume Brad Pitt. O comedie destul de ușoară pe care am urmărit-o până la capăt fără să mă plictisesc.
Josephine e genul de fată extrem de preocupată să dea bine, mai ales în fața familiei, cumva obsedată de faptul că sora ei are chipul, corpul, iubitul persfect și care, ca să pună capac, o mai și cere de nevastă! În schimb, ea are un iubit însurat cu care se „vede??? în fiecare sâmbătă, un pisoi, multă creativitate, un job pe care îl detestă și un fund despre care cred că a fost făcut în post producție!
Ah, și mai are un șef care corespunde unu la unu cu descrierea făcută de roina noastră bărbatului perfect dar pe care ea, desigur, nu-l remarcă decât atunci când pare cam târziu… Dar nu prea târziu pentru că totul se termină, desigur, cu happy end, cum îi șade bine oricărei comedii clasice.
Am plecat bine dispusă de-acolo, prin Clujul însorit, gândindu-mă că uneori chiar că nu vedem fix ceea ce e în fața ochilor, dar și că uneori poate că impresia celor din jur e mai importantă decât propria noastră impresie despre noi iar asta ne face să ne simțim cumva datori să bifăm idealurile lor despre ce e bine și mai puțin pe-ale noastre. Ceea ce e, desigur, teribil de greșit și de incomod!
Așa că desenați-vă viața cum vă place vouă și fiți atenți că ceea ce căutați în zare s-ar putea să fie chiar sub nasul vostru!
Leave a Comment