November 30

La mulți ani, România! Dar nu cu mine!

Am fost la Lidl în seara asta. Eram pe chill, chiar veselă, că taman ridicasem cel mai mic mouse de la emag – am fost așa de încântată că l-am (re)găsit, încât nici n-am mai avut răbdare să vină curierul.
Deci pe mulțumire, așa, în drum spre casă am intrat la Lidl-ul din Crângași să-mi iau niște chestii din gama Deluxe și niște haine tehnice d-alea de schi, că a venit iarna.

Și stop joc și zen, că m-au enervat compatrioții de-mi vine să împachetez pisica și să emigrez cu primul avion!
Pentru că ne credem buricul pământului, dar nu suntem decât niște animale îmbrăcate fără urmă de civilizație sau educație – și să mă scuze animalele, că am văzut unele cu mai multă empatie decât românii.
Continue reading


November 26

Catedrală sau spital?

Odată cu paranghelia de ieri s-a reluat în spațiul public discuția despre catedrală vs ceva de care chiar avem nevoie. În principiu, spitale, că suntem vai de capul nostru (și) la capitolul ăsta, ”campioni” la morți care puteau fi prevenite. Și nu, oricât at fi credința de mare în God, sfinți și alți făcători de minuni, medicii – buni sau răi – rămân, totuși, varianta la care, până la urmă, apelează toată lumea. Chiar și Olivia Steer.
Totuși, problema nu e neapărat că avem catedrală și nu avem spitale, deși, dacă aveam de ales, e clar ce-aș fi ales eu să facem din bani publici.

Continue reading


November 13

Oglinda de la lift, MCV-ul și Piața Victoriei

Acum vreo lună, administrația blocului în care locuiesc a făcut o mică investiție în bloc, respectiv a înlocuit oglinda unuia dintre lifturi, făcută țăndări nici nu mai țin minte când. Chestie de ani, în orice caz.
Nu c-aș fi cochetă, dar cât de cât de la șase până la parter mai vezi dacă nu cumva ți-a fugit părul din coadă sau ai vreo urmă de cafea pe obraz sau mai știu eu ce treburi care te fac de râsul lumii. E utilă. Plus că acoperă peretele din placaj pe care, nu știu de ce, dar toată lumea ține să scrie ceva cu cheia.
Continue reading


November 6

Naivul și neștiutorul domn Pavel Popescu de la PNL: N-am semnat! Ba am semnat!

La începutul lunii octombrie, Declic și Accept au avut o campanie de boicotare a votului la referendum cu un clip făcut de Papaya – Copiii referendumului – cu trimiteri evidente și asumate la distopia Handmaid’s Tale. La momentul ăsta are peste 140.000 de vizualizări și vreo 2800 de comentarii de la tot felul de postaci care-l critică, dar asta e mai puțin relevant.
Acesta e spotul cu pricina:
Continue reading


November 1

În România, muncim ca să supraviețuim, ba unii se și împrumută pentru asta

Ieri, Fundaţia Friedrich Ebert România, împreună cu Syndex România şi Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii au făcut publică o cercetare privitoare la coșul de consum al românului – practic cam câți bani ne trebuie ca să trăim minim decent. Pentru o familie formată din doi adulți și doi copii minori, prețul traiului zilnic + ceva economii, o zecime din venituri, e aproape de 7000 de lei. Pentru o singură persoană costurile sunt estimate la peste 2500 de lei. Asta înseamnă că brutul salarial al acelei persoane ar trebui să se apropie de 1000 de euro.
Continue reading


October 30

Colectiv, trei ani mai târziu: tot furie și tristețe.

Iar e 30 octombrie și iar ne aducem aminte de Colectiv. Suficient de ironic și trist, mi se pare că tocmai asta nu mai reușim să fim: un colectiv. Fie ne-am calmat și ne-au luat valurile vieții, coșul zilnic, grijile, nevoile, invidia, fie pur și simplu am uitat furia, am uitat să mai fim împreună pentru că fiecare e pre(a)ocupat de ale lui, uitând că multe, de fapt, sunt ale noastre și numai împreună le putem schimba. Doar că trebuie să ne mai și pese de ceilalți…
Continue reading


October 15

Observator la Referendum. Tragicomedie în două acte. Ultimul act.

A doua zi nici măcar n-am mai încercat să-mi oblig alarma să facă exces de zel. M-am trezit cât să am vreme de cafea. Deschiderea a fost ok, chiar dacă, firește, nu toată lumea a ajuns la ora stabilită. Nu era nimic mișcat la nici un sigiliu. Toate pungile cu ștampile și buletine erau sigilate bine-mersi, totul a fost pus la locul său, procesele verbale scrise, în fine, cinci secții deschise regulamentar, la ora șapte plus sau minus câteva minute.
Apoi a reînceput așteptarea votanților.
Apropo, dacă n-ați apucat, e mai bine să începeți cu povestea primei zile a acestei experiențe.
Continue reading


October 15

Observator la Referendum. Tragicomedie în două acte. Primul act.

Urăsc din tot sufletul meu de fost școlar trezitul matinal, dar pentru dimineața aia mi-am pus alarma la cinci. Culmea, fix tot ca să merg la școală, ba chiar la aia în care mi-am petrecut primii opt ani de învățătură formală, însă de data asta ca observator la vot. Firește, m-am dat jos din pat pe la cinci jumate, oricum nu era încă lumină dar era frig, cafea și duș, în ordinea asta. În ghiozdan, o banană și sticla de apă, manualul de observator și acreditarea, format A6, c-o primisem scanată, pe mail, plastifiată. Dacă o purtam de gât mai lipsea un panou cu dimensiuni și-arătam ca un deținut pozat la secție. Continue reading


October 12

Un copil care mănâncă piure cu carne NU e o știre

Azi am fost aproape toată ziua la The Power of Storytelling, conferința făcută de DoR și pe care o aștept în fiecare an chiar cu mai multă nerăbdare decât lista de lecturi de la câștigătorii și nominalizații Premiului Pulitzer. Indiferent cât de crunte sunt realitățile despre care scriu jurnaliștii de pe lista aia, le citesc cu invidie materialele pentru că știu că unii au avut luni întregi să documenteze o singură poveste și, de cele mai multe ori, ce fac ei produce ecouri și schimbări. Demisii, modificări de legislație, norme noi, ceva se schimbă. În bine.

E, și după ce îi auzi pe oamenii ăștia vorbind despre munca lor, după ce o auzi pe Anne Hall povestind despre etică și despre cum jurnalistul nu e Salvation Army, datoria lui e alta, ajungi acasă și vezi o știre de cinci minute despre cum un copil a primit mâncare.
Nu. Asta NU e o știre. Ăsta nu e jurnalism. E doar o poveste.
Continue reading


October 5

Aparțin unei minorități – pe când referendum să mă treceți în rândul lumii?

Mâine și poimâine e referendum pentru că unor oameni li se pare mai important decât orice altceva în țara asta să stabilească în Constituție că se poate căsătorie doar între un bărbat și o femeie, nicidecum altfel. Nu contează că oricum nu se poate altfel, ei vor să cheltuim 40 de milioane de euro ca să fie trecută treaba asta în Constituție. Practic, majoritatea se asigură că o minoritate nu doar că nu are un drept pe care majoritatea îl are, dar nici nu trebuie să-l aibă. Vreodată. Pentru că Dumnezeu. Sau ceva de genul ăsta.
Continue reading