Cu urşii de pluş nu e de joacă!

Primul urs de pluş a venit la mine vrând-nevrând, pentru că – o spun cronicarii – m-aş fi tăvălit pe jos în public pentru a-l căpăta. Înduioşată de acest comportament exemplar, familia a decis să-l primesc de Crăciun, cu puţin timp înainte să împlinesc 3 ani. Ursul Martinel era ciclam cu labe albe şi faptul că nu puteam să-l iau în braţe (prea mare şi prea greu), nu mă împiedica să-l târăsc după mine prin toată casa. Cu covoare cu tot. A rămas la ai mei, a fost o iubire trecătoare.

Pe-al doilea, tot Martinel, nu ştiu când l-am primit, dar a devenit repede ursul “de serviciu”. Era mic, avea o blana cafenie şi nas tare, de piele. L-am iubit foarte tare, nu dormeam şi nu plecam nicăieri fără el, dar l-am pierdut într-o tabără şi oricât a răscolit tata Muntele Roşu, n-a putut fi găsit. Probabil că e şi acum cu fraţii lui, urşii adevăraţi.

Ursul nr. 3 (ia ghiciţi cum îl chema!) avea un sorţ albastru, ca cele pe care le-am purtat la grădiniţă… Acum mă gândesc că alea erau nişte rochite, de fapt, nu şorţuri. Şi le purtau şi băieţii! Ahahaha, acum îmi dau seama! Băieţii din generaţia mea au purtat rochiţă când erau mici, LOL :))))

Revenind, Martinel the Third a avut cea mai nefericită soartă: a murit violent, cu capul rupt de băieţii mari şi răi, într-o altă tabără. Că l-am răzbunat cu vârf şi îndesat, e o altă poveste, care nu prea are de-a face cu dragălăşenia unei fetiţe de vreo 10 ani. Când am revenit acasă, pe canapeaua de la mine din cameră mă aştepta Vlăduţ. Nu ştiu de ce Vlăduţ, dar a fost dragoste la prima vedere şi, de-atunci, m-a însoţit cam peste tot pe unde am fost. Îl am şi azi, e pe undeva prin dormitor. Aici, împreună cu domnul Sony.

Am întrebat pe Twitter cine a avut urs de pluş când era copil. Cei mai mulţi au răspuns că au avut, după cum era de aşteptat. La fel ca mine, unii îl păstrează şi azi. Nu am reuşit să descopăr nici măcar la cercetătorii britanici explicaţii cu privire la înmuierea invariabilă a oamenilor maturi întregi la minte atunci când vine vorba despre urşii lor de pluş, dar se pare că ar avea legătură cu un oarece sentiment de siguranţă.

În cifre, se pare că cel puţin o treime din adulţi încă dorm (şi) cu ursul lor de pluş, 25% din oameni îl cară după ei în călătoriile de afaceri, cel mai scump urs costă 62.446 de euro, există muzeu cu urşi de pluş, se estimează că anual se vând urşi în valoare de câteva sute de milioane de euro, iar cel mai mare număr de diverse chestii urseşti (ceramică, pluş, cercei, pin, globuri, lumânare şi magneţi) deţinute de mine a depăşit 50.

Mă rog, nu că vă interesa prea tare! Totuşi, for fun, vă mulţumesc dacă răspundeţi mai jos…