Ca să fie clar: bărbaţii nu-s curioşi, nu! Ei fac research, se informează, se miră, se nedumeresc. Şi uite-aşa a progresat lumea de la bizonul aţos vânat cu suliţa goală până la prăjiturelele cumpărate în miez de noapte de la non-stop.

Totuşi, uneori au şi ei curiozităţi. De exemplu, despre exe. Adică de ce reprezentantele aceastei categorii,  în loc să rămână unde e treaba lor, adică în trecut, se interesează în continuare de soarta lor.  Şi cum adică să rămâna ecşii “Amici”? Mai jos, explic, pe rând. Şi cu un desen.

E adevărat, uneori problema poate deveni spinoasă. Personal, cu excepţia păruielilor, cred că am avut ghinionul de a experimenta aproximativ tot spectrul exesc în splendida şi deplina sa desfăşurare. Cel mai frecvent întâlnit gen e exa care-şi vede de treburile ei până când el începe o relaţie şi, brusc, ea nu mai vrea să fie exă. Să vezi atunci telefoane şi SMS-uri şi invitaţii la film şi mailuri şi poze cu camera ei proaspăt redecorată în bleo. Hm… Să-i rup ei capul? Să-l rup pe-al lui? Cine e de vină, de fapt?

Şi totuşi, nu e (doar) vina exelor

De foarte multe ori, domnii au prostul obicei de a pleca la vânătoare înainte ca mâncarea să se strice (băi, şi e tipic masculin să te intereseze doar mâncarea în povestea asta, apropo!), ba uneori simt aşa, o nevoie atavică, să schimbe meniul, chiar dacă nu e nimic în neregulă cu mâncarea. Şi ce fac ei, draguţii? Îşi pun penele şi kiltul de piele, se vopsesc pe faţă, se tăvălesc prin noroi, şi pleacă la vânătoare.

– Helăăău, domnu’, mă scuzi că întrerup momentul “Me, Tarzan!”, dar când crezi că ajungi pe-acasă?

– Ăăă, păi, ştii? Ăăăă, nu prea aş mai veni. Să vezi, că mâncarea era… ăăă… nu era…. Şi a trecut pe-aici o turmă de căprioare… Şi eu… ăăăăă… trebuie să închid acum. Da’ mai vorbim. Pa!

It’s called CLOSURE!

Sunteţi grozavi şi mirobolanţi şi “King of the word” şi “This is Sparta!” şamd, dar nu vă înduraţi, la drept vorbind, să spuneţi, asumat şi politicos şi definitiv: Uite, nu mai merge. Şi nu mai merge pentru că… Asta e, de fapt, nu ne potrivim. Nu sunt fericit. Am încercat, nu pot. Dacă nu e nebună (dar cine a ales-o aşa?) n-o să arunce cu oala de sarmale după voi. Poate c-o să fredoneze “It mush have been love” vreo săptămână, dar o să-şi vadă de viaţă dacă sunteţi fermi şi n-o sunaţi peste trei zile s-o întrebaţi ce mai face. Apropo, asta e ilar nu trist, am mai spus:

Dar, nu! Prea rar există closure, fiindcă habar n-aveţi ce vreţi! Şi de ce să nu rămână o portiţă deschisă la peştera unde-i cald şi bine?! Sau măcar un geam, acolo, un oberliht, un nume în agenda de telefon, ori în lista de messenger, o aluzie pe blog sau pe reţelele sociale… Cutărică visează cai verzi pe pereţi. Like. Like. Like. Like. Dar tu ştii, şi ştie şi ea, că tabloul din dormitorul pe care l-aţi împărţit chiar e cu cai verzi pe pereţi. Unlike.

Am întâlnit şi ecşi fericiţi

Nu, nu e haios să te joci cu sentimentele ecşilor. O facem, totuşi, de naşpa ce suntem. Dar nu e ok.  Relaţiile pe care le avem ne modelează. Învăţăm, fie unul de la altul, fie împreună. Evoluăm.  Astfel, a încerca să ştergi orice urmă din relaţie cu buretele, e doar o dovadă de imaturitate. Poate fi dureros de acceptat, dar şi asta e o lecţie..

Cât despre “amici”, dacă despărţirea a fost civilizată şi agreată de ambele părţi, dacă am petrecut suficient timp împreună, sigur nu devenim doi străini peste noapte. E suficient cât să ne sunam din când în când şi poate să ne vedem şi la o cafea. Şi, da, chiar să-l rogi să aibă grijă de motan când tu lipseşti de-acasă câteva, mai multe, zile. Been there, done that. Nimeni nu a fost rănit.

PS pentru cazurile, desigur, atipice, de răzgândire (mulţumesc, Daniela)

Share: