Singura şi unica ocazie când am mers pe drumul propus de Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de asigurări de Sănătate, fără să scurtcircuitez sistemul sunând pe la prieteni medici, a fost când am făcut sinuzită. Fără să ştiu că parcursul clasic impus de sistemul de asigurări avea să dureze aproape şase luni şi că putea să mă omoare.
În mod normal, când eşti suferind, trebuie să mergi la medicul de familie care îţi indică specialistul la care să mergi şi-ţi dă şi o trimitere în acest sens, că parcă fără trimitere nu eşti bolnav! Am văzut specialistul, o doctoriţă de la policlinica Povernei, care m-a trimis să fac radiografie şi mi-a indicat în acest sens o policlinică cu plată, cea de pe Batişte. Cu filmul în mână, mi-a prescris ampicilină. Fireşte că aia a avut fix efectul de frecţie la picior de lemn, o duioasă palmă după ceafă pentru sinuzita mea. Dar eram mică şi tâmpită pe vremea aia, şi am respectat tratamentul prescris. Distracţia mea începea…
Peste vreo lună şi ceva, fireşte, iar dureri de cap, iar febră, hai la spital. Am fost la Colţea, că-mi era la îndemână. M-a văzut, câtă cinste şi onoare!, chiar profesorul NuMaiŢinMinteCum, fără programare, peste rând. Cred că eram bine îmbrcată sau ceva, că alţii aşteptau umili în anticameră în continuare. Vaaaai, dar ce urât, cine e idiotul care a prescris ampicilină?! Veniţi dimineaţă să facem o puncţie.
Pentru cine nu ştie, puncţie e cea mai medievală formulă de schingiurire a omului de către medic. Nu-mi imaginez ceva mai oribil şi mai dureros!
M-am dus, idioata de mine, chiar m-am dus, ca mielul la tăiere, şi chiar aşa am şi urlat, cred, că partea asta e invelită în ceaţa în care m-am păbuşit, la propriu, după operaţiune. Prietenului meu de-atunci, care venise cu mine, şi care i-a şi dat “ceva pentru efort” profesorului, i-a spus, până mi-am revenit, că ar trebui să mai fac măcar vreo zece asemenea puncţii ca să fie bine. Şi mi-a prescis el şi nişte antibiotic, amoxiciclină, parcă.
Am luat antibioticele, dar puncţie n-am mai vrut să fac. A fost mai bine o perioadă, până când iar n-a fost bine şi durerile de cap au revenit, şi eu iar la medic. Mi-a fost recomandată o doctoriţă de la Panduri. Dar ce medici proşti aţi văzut înainte, domnişoară?! Propunerea ei? Tot barbaria cu pricina. I-am zis că nu pot. A insistat că se poate cu anestezie. A, da? Bine, ok, păi să încercăm… Alţi bani, altă distracţie, alt patinat în ceaţă, alte antibiotice. Două la şase ore, domnişoară, nu una la opt ore.
Şi iar m-a lăsat o vreme, după care am descoperit că mi-am pierdut simţul olfactiv. Durerile de cap reveniseră şi ele. De data asta am pus mâna pe telefon şi am sunat. Care este cel mai bun specialist ORL din căcatul ăsta de ţară?! Sarafoleanu, mi s-a spus. Bine. Vreau să mă vadă. Mâine.
S-au dat telefoane şi “mâine” m-a văzut. L-a chemat şi pe fiul lui, tot ORL-ist. Puncţie? În nici un caz nu accept aşa ceva conştientă, am zis. Bine, te adormim. Şi m-au (cvasi)adormit, că trebuia să fiu conştientă şi cooperantă. Deci se putea şi fără durerile cumplite. Şi dacă mai amânam cu câteva zile infecţia nu ar mai fi putut fi domolită. Muream. Muream dintr-un căcat de sinizită tratată rău de specialiştii la care m-a trimis sistemul să mă tratez. Am fost caz de studiu pentru studenţi! Dacă prima doctoriţă mi-ar fi prescris un antibiotic puternic, Augmentin, de exemplu, aş fi scăpat de tot chinul. Dar idioata naibii atât ştia să prescrie: ampicilină! Bine, am şi dat nas în nas cu ea, chiar în spital, şi nu vreţi să ştiţi ce-a ieşit!
***
Au trecut vreo 12 ani de atunci şi am rămas doar cu o sensibilitate a sinusurilor şi cu amintirea faptul că, într-un salon cu şase paturi de mucoşi, asistenta nu venea să schimbe coşul de gunoi, plin cu batiste de hârtie mototolite, fără să primească 50 de lei (5 ron de-acum) şi că fiecare injecţie m-a costat cam tot atât. N-am mai avut nevoie, de-atunci, decât de asistenţă medicală de urgenţă şi doar în vreo trei rânduri. Pentru analize m-am dus la clinci private iar pentru controale de rutină prefer relaţia directă cu doctoriţa.
În tot timpul ăsta am contribuit la sistemul de asigurări cu o sumă pe care mi-e şi teamă s-o calculez ca să nu mă enervez prea tare! În ciuda acestor bani, nu găsesc să cumpăr din România – compensat sau nu, mi se rupe! – un medicament de bază. Şi acum vine ministrul să-mi spună că banii ăştia sunt taxă de solidaritate, un impozit?! Păi eu nu mă simt câtuşi de puţin solidară cu sistemul lui bolnav! Vreau să aleg eu cui să plătesc, pentru ce şi unde să mă tratez, că e sănătatea mea, nu a sistemului!
Banii de la Sănătate, luaţi cu japca, şi nu puţini, au reprezentat mereu o sursă de pansamente financiare atunci când guvernul a avut hemoragii prin alte locuri. Sistemul e prost, corupt şi total neperformant, şi nici nu vreau să încep să vorbesc despre ce înseamnă medicamente compensate şi ce interese există în rândul importatorilor şi distribuitorilor! Iar tot acest furuncul, aşezat pe spatele românilor, are doar capete seci de politicieni şi nici o mână (ori interese) care să-l excizeze!
foto via
Da…nasoala experienta ta… Si eu am avut experiente urate cu sistemul de la noi, insa nu chiar asa ca tine. :-) Oricum, am ajuns la concluzia ca e mai ieftin si mai sanatos sa-mi fac analizele in afara tarii. Oricat ar suna de ciudat, ma duce mai putin sa platesc aici, la privat, un set de analize, sa platesc zborul si restul :-) Ma gandesc insa ca nu toti au posibilitatea asta si, sincera sa fiu, nici eu nu stiu cat o sa-mi permit.
Asta e sistemul sanitar de la noi…sistem la care contribuim cu totii,asa cum ai spus si tu.
Probabil ca la nivel national se incaseaza prea putin pentru cat se consuma. Asta e motivul pentru care oamenii din sistem isi rezerva dreptul sa isi rotunjeasca veniturile pana la nivelul la care ar fi normal sa fie. E umilitor si pentru ei.
Ce sa mai discutam de bani pt. aparatura, noi spitale, consolidarea celor vechi, spitalele din provincie, etc.
Banii aia putini care sunt se sparg aiurea pe licitatii publice. Unul furnizeaza pansamente, unul servicii de curatenie, unul seringi. Preturile sunt dubioase.
Exista spitale in provincie unde scrie mare pe usa “Bolnavii sa vina cu seringi de acasa”. :-)
Ella da ce analize faci de costa in Romania cat un dus-intors pana la Viena si o zi spitalizare la clinica vieneza ? Chiar nu cred asta.
Ruxandra Predescu, e cam romantata si trasa de par experienta ta da se vede ca toti medicii ti-au recomadat punctie si antibiotice. Care-i problema anestezia locala sau generala la acre unii au recurs iar altii nu? Daca injuri toti medicii sau daca te certi cu o doctorita pe holul spitalului ca la usa cortului cum spui cu mandrie in articol crezi ca vei avea mai multa dreptate sau priza la cititori?
da, ampicilina. ala nu e atibiotic, e doar ceva mai serios decat un banal paracetamol. si unde vezi tu injurat si usa cortului?! eu nu fac asa ceva dar, probabil, pentru ca tu asa procedezi, crezi ca asa fac si altii. gresit
“Dar idioata naibii atât ştia să prescrie: ampicilină! Bine, am şi dat nas în nas cu ea, chiar în spital, şi nu vreţi să ştiţi ce-a ieşit!”
Mai sus am citat din ce ai sris tu in articol . Apropo chiar ce-a iesit intre tine si doctorita cu care ai dat nas in nas la spital, cumva vreo discutie pertinenta daca ampicilina este sau nu antibiotic?
Eu nu injur doctorii nu stiu cum ai inteles tu asta din postarea mea
Ampicilina este capul de serie al grupului aminopenicilinelor, este totusi un antibiotic.
nu e vorba daca e sa nu, e vorba de eficienta si tratament (in)corect prescris, d’oh!