Nici o legătură între ceea ce face Uta Plate și metodica pedagogului de școală nouă imaginat de Caragiale, dar cum teatru la teatru trage și educația cu educație se face… de ce nu?!
Uta Plate este, într-o traducere aproximativă, pedagog cultural și lucrează la cel mai mare teatru din Berlin, Schaubühne, iar la Ideo Ideis a venit să facă un training cu trainerii. Mi se pare fascinantă munca ei, așa că am stat un pic la povești într ultima ei seară în România. Citiți și vă bucurați că în lumea civilizată se poate. Și, cu puțină muncă, mai multă, de fapt, sunt convinsă, într-o zi o să se poată și la noi.
Un an de educaţie concentrat în zece zile
– Cum a fost trainingul făcut cu trainerii de la Ideo Ideis, şi cum a ieşit spectacolul de la finalul acestuia? Un spectacol cu circuit foarte închis, aş adăuga.
– Da, pentru că spectacolul în sine nu a fost decât o modalitate de încheiere a acestui exerciţiu, nu şi scopul în sine.
– Cum s-a desfăşurat?
– A fost vorba mult despre autocunoaştere, au fost exerciţii de mişcare, de percepţie şi au avut şi de scris pe nişte teme date: ce anume te înfurie, pierderea identităţii şi self marketing, coexistenţă, în fine, teme care sunt parte din realitate. Au făcut un monolog, au lucrat în cuplu, apoi am combinat câte trei asemenea cupluri şi am creat un ansamblu. Dar ceea ce reuşeşte teatru să realizeze… Sunt deja câţiva dintre ei care şi-au schimbat percepţia iniţială despre povestea pe care au ales-o în cadrul acestui training. E minunat.
– Ai avut febback, desigur..
– Da, am cerut feedback din trei perspective, am fost interesată ce au acumulat ca actori, ca traineri şi ca oameni.
(desigur, am fost curioasă – încă sunt! – dar întrucât nu sunt experienţele Utei, ca să le poată împărtăşi, nu am întrebat)
– Nu mă îndoiesc că a fost mai mult decât binevenit acest training.
– Da, şi eu cred asta. Vezi, când eşti actor, joci Cehov, joci Shakespeare, intri în personaj, nu te mai gândeşti la trăirile tale, la experienţele tale, şi nu te mai vezi pe tine ca personaj. Am vrut să-şi dea seama că şi ei au poveşti – unele poveşti au fost ca un roller coaster de emoţii. La nivel social, ne-am strâns şi am împărtăşit aceste poveşti. La nivel estetic, am creat ceva unic, pentru că aceste poveşti nu au fost spuse până acum. Iar la nivel… hai să spunem socio-politic, am ales scena ca platformă de comunicare cu audienţa. Ăsta e momentul care mă încântă cel mai mult când vine vorba de teatru! Şi am încercat să-i învăţ să vadă asta în ei şi în cei cu care ei fac traininguri.
Am lucrat mult cu mişcare, cu dialogul mişcarii, e o legătură foarte profundă care se realizează între oameni cu ajutorul unei mişcări.
– Da, e acolo, în mişcare, o energie şi o formă de expresie pe care cuvintele, oricât de bine alese, nu o pot reda.
– Aşa este. Şi am încercat să combin asta. Nu pantomimă, doar un alt fel de exprimare, de a depăşi nişte bariere, un alt nivel care crează o dimensiune aparte între mişcare şi cuvinte.
– Care e educaţia ta? Cum ai învăţat să faci asta?
– Am fost la universitate, singura din Germania în care poţi studia aşa ceva. Pe-atunci se numea Pedagogie culturală, acum se numeşte Ştiinţe culturale aplicate. Am studiat mult teatru, dar practic, toată facultatea a fost din proiecte făcute împreună cu colegii mei. Am studiat, de asemenea, artă, sociologie, psihologie, ştiinţe sociale, iar asta mi-a fost foarte de folos, de exemplu, când am făcut proiectul din închisoare.
(Uta are două proiecte cu delicvenţi juvenili)
România și Germania: cultură și educație
– Pleci mâine. Cum a fost la Ideo Ideis?
– Oh, I’m a festival junkie. E minunat ce se întâmplă aici, şi câte lucruri învaţă tinerii, e un an de educaţie concentrat în acest zece zile. Zilele trecute, la workshopul pentru tinerii actori, Alin (State, unul din traineri), a iniţiat o îmbrăţişare în grup şi toţi au închis ochii. Până şi băieţii cool, mai teribilişti, poate, aveau un zâmbet atât de senin în momentele alea, erau toţi atât de deschişi la experienţa asta. Până la urmă, când mai ai ocazia unei îmbrăţişări de grup cu 200 de oameni?! E ca un dar pe care îl poţi primi doar aici! E un schimb care face locul ăsta atât de special!
– Anul trecut, concluzia mea dupa Ideo Ideis a fost că e un festival ca o îmbăţişare!
– Exact! Şi nu e vorba doar despre a primi, ci şi despre a dărui. Sunt fascinată de schimbul ăsta, e o chimie. Când doi oameni sunt împreună, e una, dar când sunt două sute… Oh!
– Ai două proiecte cu tineri în închisoare.
– Da. Unul a durat trei ani.
– Cum îi schimbă teatrul? Mă gândesc că un tânăr care ajunge la închisoare n-a avut o viaţă prea plină de iubire şi este, probabil, plin de furie, împotriva lui, împotriva lumii…
– Știi că ce fac eu nu oferă certitudini, îţi dai seama, ci oferă posibilităţi. Adică eu ofer variante, să zicem, dar ceea ce aleg ei să ia de aici nu e în puterea mea. La fel e şi scena. Pot să fiu această persoană, dar pot fi şi cineva complet diferit.
Uite, când am făcut proiectul ăsta, am observat că aceşti tineri, dacă apare vreun conflict, au tendinţa să-l rezolve prin violenţă. Eu nu le-am spus că pot deveni vreo persoană mai bună dacă renunţă la asta. Le-am spus, însă, că în termeni de performanţă scenică, ceea ce fac ei, modelul cu violenţa, e cam plictisitor fiindcă ei oferă mereu aceeaşi soluţie şi că a fi bine să găsească variante. Şi unii au găsit. A fost un tip, de exemplu, Mike, care a găsit soluţia comediei şi şi-a dat seama că, deşi aşa ar putea pierde în termeni de spaţiu pe scenă sau în faţa colegilor, o să câştige la nivel de audienţă – şi aşa a şi fost.
– Da, e o variantă.
– Dă-ţi seama că ei trebuie să se descurce cumva când ies din închisoare. Au complexe de inferioritate, sunt needucaţi, nu-şi găsesc job, e greu să te descurci cu toate astea. Şi nu e ca şi cum se schimbă fundamental dacă joacă teatru în puşcărie dar asta le oferă o perspectivă prin care presiunea asta socială să fie mai uşor de gestionat pentru ei. Ei sunt responsabili pentru propria persoană, dar şi societatea este – sau ar trebui să fie – responsabilă în legătură cu ei. Şi nu vreau să se simtă nimeni uşurat în legătură cu rolul societăţii: ah, ăia au un program cu teatru, gata, am avut grijă de ei! În nici un caz. Trebuie să le oferim o lume în care aceşti oameni au şanse şi posibilităţi, altfel nu vor avea de ales.
– Poate că ar trebui să faci teatru cu societatea…
– Asta e mai greu! Uite şi aici, la Alexandria: ăsta e singurul eveniment pentru tineri aici. Şi acum am eu o întrebare pentru tine: de ce România nu investeşte mai mult în educaţie?
– Pentru că liderii… Nu, e mult spus lideri. Pentru că mai-marii României au înţeles că educaţia e primul pas în a nu-i lăsa pe alţii să gândească pentru tine, iar asta nu merge prea bine cu manipularea şi controlul maselor. Aşa că educaţia merge din ce în ce mai rău, iar ţara în consecinţă. Tinerii nu mai sunt învăţaţi să citească, să fie curioşi în sensul ăsta. Iar pregătirea profesorilor este, de asemenea, din ce în ce mai slabă. Nu se investeşte în educaţie, şi nici în cultură.
– Ah. E păcat. Germania investeşte foarte mult în domeniile astea în ultimii ani.
– Am vrut să te întreb despre asta. Cu ocazia prezenţei tale la Ideo Ideis am aflat că există un pedagog cultural în majoritatea teatrelor din Germania.
– Cred că în toate, cel puţin în Berlin. E o mişcare de marketing, într-o manieră, dar e ceva cu adevărat util, să-ţi educi viitorii spectatori în spiritul mersului la teatru, util pentru teatre şi, fără discuţie, pentru cei care vin la atelierele noastre, indiferent dacă sunt tineri sau adulţi.
Dincolo de asta, însă, este vorba şi despre deschiderea către public, despre implicarea acestuia, ca un partener de cursă lungă, nu ca un privitor detaşat. Teatrele sunt pe bani publici, aşa că publicul trebuie să aibă un cuvânt de spus.
***
E inutil, cred, să spun cât de mult mi-a plăcut Uta Plate. E foarte directă, şi o invidiez pentru că face ce-i place dar şi pentru că munca ei face o diferenţă, oferă, cum spune ea, perspective. Mi-ar plăcea ca directorii de teatre de la noi să ia în considerare măcar o serie de mese rotunde în care să discute posibilitatea de a angaja în teatrele noastre profesionişti ca Uta, care să educe publicul, şi pe cel de azi şi pe cel de mâine, în aşa fel încât să nu mai văd aplauze în picioare la orice prostie şi nici telefoane care sună în timpul spectacolelor, dar şi să înveţe cum să ia din fiecare spectacol nu doar o replică de povestit prietenilor, ci şi faptul că ideea aia a fost, poate, exprimată într-o manieră diferită decât şi-ar fi imaginat că se poate…
***
La Ideo Ideis, zilele astea, se întâlnesc oameni şi idei, gânduri şi poveşti, teatru şi educaţie. Mai bine şi mai mult, cu greu se poate! Ii (ne) gasiţi peweb, pe Facebook şi pe #ideoideis.
Ideo Ideis este un proiect finanţat de A.F.C.N, realizat în parteneriat cuMinisterul Tineretului și Sportului şi sprijinit de Memo Plus ca parte din proiectul „Români frumoşi???. Evenimentul și-a găsit prieteni la Volksbank, Rinf,Millefiori, Illy, H&M, TelDrum, Pro Invest, EuroCar, Aurelian Săndulescu și SC Brain SRL.
Parteneri: Primăria Municipiului Alexandria, Indygen, BORȚUN•OLTEANU,FITS, UNATC, Godot Café-Teatru, Muzeul Județean Teleorman, Societal,WeAreHere, Conciato, Focus pe Germană, Liceul Pedagogic Mircea Scarlat, Catalactica, Consiliul Județean Teleorman, Direcția Județeană pentru Sport și Tineret Teleorman.