Nu cred că e cineva căruia nu i-ar plăcea să trăiască o viață de cinci stele, la propriu, să fie inspector de hoteluri de cinci stele. Ia! Se ridică vreo mână? E cineva acolo care ar refuza tratament regal la cele mai bune hoteluri din lume, iar jobul său ar fi să verfice fiecare detaliu, cât de mic, de la temperature supei și a șampaniei până la existența sau consistența stratului de praf din locuri ascunse cum ar fi rama tablourilor din camera.
Să treci pe-acasă doar așa, ca să schimbi valiza și pe urmă să pleci către următorul hotel, către următoarea destinație. E? Nu v-ar plăcea?
Cam asta e idea unuia dintre filmele pe care le-am văzut ieri, și mi-a plăcut pentru că îmi place să călătoresc și sunt și destul de tipicară și cârcotașă când vine vorba de servicii, așa că, da, probabil că ăsta ar fi fost un job ideal pentru mine: mistery client pentru hoteluri din toată lumea.
Dar în Viaggio Sola vezi și cealaltă față a monedei cu care plătești pentru o astfe de viață aparent de invidiat, și nu e una prea prietenoasă fiindcă se uită la tine cu propria privire și se numeste singurătate.
Irene, eroina din filmul nostru, are un ex, o soră, un cumnat și două nepoate, și cam la asta se reduce toată gașca ei. După cum e destul de lesne de înțeles, relațiile cu fiecare dintre aceștia nu sunt prea fluide, fiindcă Irene nu e niciodată destul de mult timp în zonă pentru a le îngriji. Că, da, la fel ca la hotelurile de cinci stele, dacă nu le lustruiești din când în când, și pe relații se așterne praful…
Mi-a plăcut filmul, chiar dacă nu e vreo capodoperă, fiindcă m-a făcut să zâmbesc (din nou) cu gândul la faptul că, de multe ori, afară-i vopsit gardul, dar înauntru… e leopardul. Și, chiar dacă leopardul e o pisică drăguță, atunci când e un eufemism pentru singurătate, nu e cel mai bun lucru pe care-l poți descoperi dincolo de gardul pe care-l folosești pentru a te separa de restul lumii…
Leave a Comment