Da, știu, te-ai săturat de ei toți ca de mere pădurețe! Îți displace total ce se întâmplă în România, că se fură, că ne mint în față cu o seninătate demnă de cauze mai bune, că, deși corupți și hoți până în ADN-ul lor ideologic, ne spun să fim mândri că suntem români în timp ce își îndeasă bine conturile de-afară. Ți-e scîrbă de ei, cum s-au cățărat până sus, la vârf, și ți se pare că, orice-ai face, nu se mai poate schimba nimic.

Pe cei mai săraci cu duhul au reușit să-i țină în bezna minții cu propaganda, afișele, pliantele și aparițiile lor la anumite televiziuni, pupați în cur de tot felul de moderatori care reprezintă doar interesele patronilor, nu pe-ale tale.

Pe cei mai săraci cu duhul i-au speriat că rămân fără nici o speranță pentru ziua de mâine, că nu vor mai avea pensii și salarii și nici măcar mândria că sunt români. Le trimit copiii în școli insalubre, fără manuale, ca și cum  educația n-ar conta. Le trimit părinții și bunicii în spitale fără medicamente și medici suficienți, spitale din care iau tot felul de bacterii care îi îmbolnăvesc și mai tare. Să le fie frică și să ajungă să se bucure la o pungă cu ulei, zahăr și făină, un pic și o brichetă.

Tu n-ai scuza asta. Tu ai ce mânca, bani să te distrezi și să dai șpagă la medici pentru tine și ai tăi. Tu te descurci. Și, mai ales, tu înțelegi că ne mint cu nerușinare, că politica e doar după bunul lor plac. Și ți-e scârbă, o greață infinită care te face să spui, cu emetirală superioritate: Eu nu ies la vot, o să le arăt că nu-mi pasă!

sursa

Dar greșești! Greața ta înseamnă câștigul lor. Lipsa ta de implicare, a ta, om educat, care înțelege mai bine, îi ajută mai mult decât voturile celor săraci cu duhul. Tu, cel care ești contra, tu, cel de-a căror ștampilă se tem, le arăți că nu-ți pasă de hoțiile lor și, în felul ăsta, le ești complice. Cu ajutorul tău pot continua să fure liniștiți, fără să le fie teamă ori jenă și îți freacă veseli mâinile de bucurie că stai acasă, că îi lași, că implicarea ta se reduce la niște frustrări exprimate în mediul virtual sau trei pietricele agitate într-un pet de plastic.

Nu pentru că s-a murit la ???revoluție??? ca tu să ai dreptul ăsta, nu pentru că votează ăilalți pentru tine ci ca să le arăți că-ți pasă, că nu ești indiferent și că vrei să se oprească din furat și mințit! Du-te la vot!

Cândva, nu mai știu când, au trecut mulți ani de-atunci în orice caz, mi se părea mie că zilele de joi sunt așa, un cumul al ceasurilor rele pe care mai degrabă le așteptăm marțea sau vinerea – asta dacă suntem superstițioși. Eu nu sunt, dar tot mi se părea că toate necazurile mi se întâmplă joia și doar joia. Nu mai știu nici cât a durat damblaua asta și chiar uitasem complet de așa o aiureală… până azi!

Am fost destul de băiețoasă în copilărie. Aveam păpuși, dar preferam Optik-Cabinet și alte jucării care nu prea țineau de universul fetițelor, cum ar fi mașinuțele sau Meccano. Mă rog, alta a fost situația când venea vorba de haine (mai ales ale mamei), pantofi (mai ales ai mamei) și, mai târziu, prin liceu, farduri – exclusiv ale mamei!…

… deși tata avea o politică foarte severă referitoare la fardatul meu în perioada aia: zero fard, zero toleranță! Fix la fel, dacă asta consoleaza pe cineva acum, ca în cazul propriilor sale eleve care, dacă veneau fardate la ora de istorie, era trimise frumușel unde știu ele ca să-și îndepărteze vopeaua de pe față!

Sunt printre cei norocoși care au avut un profesor de fericire. Fiindcă fericirea – dacă nu știați – se învață. Sigur, asta nu e tot, trebuie să te antrenezi tot timpul, necontentit, fiindcă nu e chiar ca mersul pe bicicletă. Dacă uiți să te bucuri de lucrurile simple prea mult timp o să descoperi că ești din ce în ce mai nefericit și, mai rău!, că răspândești nefericire și în jurul tău.

Eu am avut cel mai minunat dascăl într-ale fericirii: bunica mea, Darly. De la ea am deprins știința de a lăsa lucrurile mici, detaliile, să-ți umple viața cu momente frumoase, chiar dacă tabloul întreg nu pare pictat neapărat în tonuri de roz. Momentele astea mici, ele sunt amănuntele care ne pot schimba starea, fie că vorbim de cum cade lumina într-o încăpere, de un cântec, de o frunză colorată frumos, de zâmbetul întors cuiva, aiurea, pe stradă, de ultima bucățică de prăjitură pe care cineva a păstrat-o pentru tine.

E greu să găsești un job bun în PR la noi. Industria nu e dezvoltată suficient, sunt stoluri de absolvenți care ies pe bandă rulantă, alte stoluri de jurnaliști care se reorientează către relații publice iar teoria din școală nu prea se potrivește cu practica de la angajator. Și, cel puțin în agenții, toți șefii par să aibă niște pretenții de ți se învârte capul: să poți vorbi și scrie corect în română, să ai ceva experiență, creativitate, chef de muncă, să-ți placă PR-ul și să pricepi că, de fapt, nu ajungi Samantha Jones odată cu primul job… ăăă… în domeniu!

Spun toate astea (din nou!) pentru că ieri, pe grupul Joburi PR & Jurna, s-a strecurat următorul anunț:

Nu, echipa de FB a lui Ponta nu pricepe că introducerea a două degete pe gâtul utilizatorilor, fie ele și în semn de victorie, tot greață provoacă. Să ceri Like pentru Simona la propria pagină e o mizerie fără limite, oricine ar face-o. Iar echipa de comunicare online VVP nu e la prima abjecție de genul ăsta. Și, probabil, nici la ultima.

Uneori îl suspectez pe ăsta mic de o tâmpenie atât de crasă încât s-ar putea ca el chiar să creadă că dacă-și cocoață numele și mutra antipatică peste poza cu Simona Halep o să se aleagă cu vreun capital de simpatie, cu toate că primește o mulțime de comentarii cum că nu e asa! Sau poate că echipa lui e, de fapt, în simbria ălorlalți, mai știi?

Cu un an înainte, ca să avem vreme să ne punem la punct agenda și bugetul, organizatorii Festivalului George Enescu au anunțat programul viitoarei ediții a evenimentului, care va avea loc între 30 august și 20 septembrie 2015. De departe, pentru mine, cel puțin, vestea cea mai grozavă e că, în sfârșit, vom avea la București Filarmonica berlineză, una dintre cele mai bune orchestre ale lumii, sub bagheta lui Sir Simon Rattle!!!

Am văzut ieri la Bogdana Dobre pe blog link către un studiu IRES și, deși nu are legătură cu politica, am extras de acolo plăcinta rezultată în urma uneia dintre întrebări pentru că m-a nelămurit teribil o chestie. Asta e plăcinta:

Deci, anul trecut, când a fost făcută cercetarea, 72% dintre români credeau că direcția în care se duce țara e greșită. Cu PSD în primării și parlament și Ponta premier, da? Și atunci cum naiba se face că sondajele îl dau tot pe Ponta câștigător în cursa pentru președinție? Cum? Cum, dacă trei sferturi din populație consideră că ne ducem în cap cu ăștia tot pe ăștia vor să-i voteze?!

Unul dintre filmele care m-au sedus deplin la Comedy Cluj anul ăsta a fost un documentar, Supermensch: The Legend of Shep Gordon. Pentru cine nu știe, Shep Gordon e unul dintre cei mai importanți impresari pe care i-a avut America, adunând în palmaresul relațiilor personale și profesionale diverși tipi și tipe cum ar fi: Alice Cooper, Blondie, Michael Douglas, Dalai Lama, Jack Nicholson, Janis Joplin, Sharon Stone… În fine, o listă lungă și impresionantă de prieteni și clienți al căror nume a apărut și pe generic și s-a derulat vreo câteva minute.

Documentarul e făcut de Mike Myers (un interviu aici) și e, în mod evident, un omagiu pentru un tip apreciat atât pentru ideile geniale cu ajutorul cărora și-a promovat artiștii, dar și pentru felul în care a știu să-și facă și să-și păstreze prietenii.

Anul ăsta, Comedy Cluj propune câteva evenimente conexe festivalului de film, iar aseară am asistat cu plăcere la unul dintre ele, și anume spectacolul Carpathian Garden scris de Radu Iacoban și inspirat, vai!, din realitatea frumoasei țărișoare care umblă prin lume acoperită doar c-o frunză.

O comedie, fără îndoială, la care n-am avut cum să nu râd, că e bine scrisă și foarte bine jucată de Radu Iacoban alături de TudorAaron Istodor, dar care, de fapt, ar fi trebuit să ne întristeze, cred, fiindcă trecerea în revistă a apucăturilor autohtone n-are cum să-ți placă, la o adică… Chiar și când, repet, e prezentată cu umor.