Unul dintre filmele care m-au sedus deplin la Comedy Cluj anul ăsta a fost un documentar, Supermensch: The Legend of Shep Gordon. Pentru cine nu știe, Shep Gordon e unul dintre cei mai importanți impresari pe care i-a avut America, adunând în palmaresul relațiilor personale și profesionale diverși tipi și tipe cum ar fi: Alice Cooper, Blondie, Michael Douglas, Dalai Lama, Jack Nicholson, Janis Joplin, Sharon Stone… În fine, o listă lungă și impresionantă de prieteni și clienți al căror nume a apărut și pe generic și s-a derulat vreo câteva minute.
Documentarul e făcut de Mike Myers (un interviu aici) și e, în mod evident, un omagiu pentru un tip apreciat atât pentru ideile geniale cu ajutorul cărora și-a promovat artiștii, dar și pentru felul în care a știu să-și facă și să-și păstreze prietenii.
Sigur că am râs, și încă mult, pentru că de-a lungul carierei sale Shep Gordon a strâns multe povești haioase cu iz de whisky sau de marijuana și, mai ales, cu iz de scandal, scandal pe care îl regiza adesea pentru a-și aduce clienții în atenția presei.
(Și) pe vremea aia, acum vreo cinci decenii, presa și publicul iubeau poveștile scandaloase și showurile cât mai ieșite din comun, așa că Shep a oferit din plin și una și alta pentru artiștii de care se ocupa. Mi-a plăcut, însă, că n-avea nici o problemă să pună o pereche de chiloți pe un disc Alice Cooper (mă rog, pe tot tirajul, nu pe UN disc – e vorba de albumul School’s Out), dar avea, totuși, grijă, ca printre admiratoarele care scăpau în preajma trupei să nu existe minore. Sânge pe scenă? No problem! Minore în pat? Problem! Chiar și pe vremea aia cu multe libertăți sexuale!
Mi-a mai plăcut mult că omul vorbește despre sine cu multă autoironie și, în ciuda a ceea ce a reușit să realizeze în niște decenii de carieră, cu modestie. Nu se dă mare cu munca artiștilor de care are griă ca și cum ar fi meritul lui că oamenii ăia au succes, vorbește deschis și despre probleme, si alea profesionale dar și alea din viața personală, regretul de a nu fi avut copii, iubiri venite, trecute, pierdute…
Dar cred că cel mai mult mi-a plăcut o chestie pe care a spus-o când povestea cum organiza party-uri la el acasă – și sper că vă puteți imagina cam câte persoane și cam ce persoane erau pe lista invitaților: Nu e despre ce vrei tu, nu e despre tine!
Mi-a plăcut mult că a vorbit în felul ăsta nu doar despre a oferi invitaților o experiență cât mai plăcută și atenția la nevoile lor (mi-am scris o notiță cu citatul în timpul filmului!), dar, dincolo de asta, și pentru că asta cred eu că face diferența între un PR bun și unul decent. Vorbesc de empatie.
Se poate mima uneori, și mulți încearcă să pară că le pasă de ceilalți, dar nu va convinge, pentru că empatia înseamnă, în PR, să spui ce ai de spus în așa fel încât să fie important și interesant pentru destinatar. Am zâmbit a râs până la final fiindcă mi-am dat seama că știu așa-ziși oameni de PR care nu pricep treaba asta, care chiar și atunci când vorbesc despre alții o fac într-un fel în care tot ei trebuie să iasă în evidență. Și sunt, vai!, atâââât de falși, uneori ridicoli!
Revenind la documentarul de care vorbeam și care, repet, mi-a plăcut foarte mult, vă recomand să-l căutați și să-l vedeți. Până la urmă, a câștigat mai multe premii ale publicului. Inclusiv la Comedy Cluj!
Leave a Comment