Ştiţi Pay It Forward, filmul? Un băieţel care are ca temă un proiect menit să facă lumea mai bună se gândeşte că dacă tu ajuţi pe cineva, care, la rândul său, ajută alte trei persoane, care, la rândul lor, ajută alte trei persoane, lumea va deveni mai bună.

Cred, cu toate resursele de încredere şi optimism pe care mi le lasă traiul în România, că singura soluţie pentru o lume mai bună e ca fiecare să devină un om mai bun. Când oricare dintre noi nu va mai avea ce să-şi reproşeze, onest, probabil că realitatea ar deveni tolerabilă.

Nu cu mult timp în urmă, un om fără adăpost din Boston a găsit o geantă cu acte, cash şi cecuri în valoare de 40.000 de euro. În loc s-o păstreze, s-a dus şi a predat geanta la poliţie, pentru ca proprietarul de drept să ajungă din nou în posesia ei, ceea ce s-a şi întâmplat.

N-aş fi aflat că premierul Ponta are o nouă consilieră super şcolită în State dacă nu mă ciocneam (pe FB, unde în altă parte?!) de un articolaş scris de consiliera cu pricina, Ioana Petrescu pe numele ei.

Consiliera Petrescu a stat şi a studiat 15 ani în America. A făcut matematici la colegiul Wellesley ( şcoală de oaresce fiţe, din câte pricep), este specialistă în combaterea evaziunii, are un masterat şi un doctorat în economie la Harvard. Bravo ei! Serios zic: bravo ei!, cu atât mai mult cu cât a ales să-şi aducă educaţia şi să lucreze la stat, la România. Daaaaaar…

Până să fac balet, în copilărie, pentru vreo câteva luni, eram convinsă că balerinele dansau pe vârfuri tot spectacolul şi mă miram, cu mintea mea de copil, cum pot să stea cocoţate aşa ceasuri întregi.  Când am început baletul, însă, şi am primit o pereche de poante, misterul a fost întrucâtva rezolvat. Nu-mi plăceau şi nu mi se păreau comode, însă faptul că erau roz, chiar şi aşa, pal, a compensat o parte din suferinţă.

“Cariera” mea în balet s-a încheiat repede, fiindcă m-am plictisit repede de plié, pique, jeté, pointe, cabriole şi alte exerciţii pe care nu mi le mai amintesc acum. După ce făcusem gimnastică, sport în care disciplina e teribil de strictă, eram sătulă de comenzi, iar eu aveam mai mult chef de joacă decât de exerciţii, iar şi iar!

E momentul acela din an în care la Cluj pregătirile pentru Festivalul Internaţional de Film de Comedie – Comedy Cluj – au intrat pe ultima sută de metri, fiindcă vineri se dă startul ediţiei cu numărul cinci! Voi fi acolo, din nou!, să râd la filme şi să mă bucur că festivalul ăsta creşte şi creşte frumos!

Prin urmare, vineri seara ne vedem la Cinema “Florin Piersic” pentru gala de deschidere şi premiera ultimului film în care joacă James Gandolfini, intitulat – ce ironie tristă! – Enough Said, şi în care parteneră îi este Julia Louis-Dreyfus, pe care cu siguranţă o ştiţi măcar ca Elaine din Seinfeld. Este un film despre relaţii şi problemele lor, încredere şi prejudecăţi şi, pentru că face parte din competiţie, va seta aşteptări destul de mari şi de la celelalte filme!

Dar ce se mai întâmplă în cele zece zile de Comedy Cluj?!

… se aliniază planetele, aşa cum se întâmplă, în ciuda tuturor mişcărilor de pe cer, doar odată la 11 ani şi, probabil, doar de două ori într-o viaţă – a nu se socoti matematic pentru că rezultatul, nu e, oricum, la finele cărţii, scris invers, cu litere mici.

Deci rar. Un fenomen despre care astronomii şi astrologii, cu ochelarii lor în forma de semilună, încă dezbat aprins dacă ar fi avut vreo şansă să se repete sau nu. Din laboratoarele lor, privesc cerul prin telescop, derulează toate hărţile astrale, fac calcule complicate şi vorbesc agitat.

Adevărul e că vremurile bune n-au părut nicicând atât de bune ca această aliniere a planetelor ce va sa vină. Curând. Ţine patru zile şi se cheamă zodia aleii către cetate.

Am un sentiment indefinit de deja vu chiar când scriu despre sentimentul indefinit de deja vu. Mai trebuie să apară iepurele cu joben si suntem acolo!

Dincolo de Plai şi alte chestii curente, luna septembrie mi-a adus bucuria de a întâlni 16 oameni speciali cu care am stat de vorbă – cu unii chiar mult – despre ce înseamnă să ai curajul de a face. Curajul şi, uneori, chiar o aparentă nesăbuinţă, căci riscurile, chiar şi cele asumate, există, mai ales când ieşi din rând.

Îi veţi putea (re) descoperi şi voi, pentru că unele dintre gândurile lor au fost incluse, sub formă de interviu, în bookletul realizat împreună cu Evensys şi Vodafone pentru ediţia din acest an a Webstock, iar de astăzi interviurile sunt disponibile online, şi pentru cei care nu au fost la eveniment şi, deci, nu au primit cărticica.

Înainte de a citi, însă, cele 15 interviuri, aş vrea să vă spun câte ceva în plus despre ei. Nu am pretenţia unui context, însă m-au inspirat, ca grup, mai mult decât… mult! Şi cum printul are rigori stricte de spaţiu, iar mie mi se pare că nu e destul, vedeţi mai jos! :)

Dacă-mi displace, totuşi, ceva la toamnă, e momentul de trecere şifonierească de la vara în care puneai o rochie pe tine şi nişte papuci în picioare şi gata!, la toamna în care ţinutele sunt mai complicat de alcătuit, iar dimineţile (sau serile!) devin o bucurie, mai ales atunci când te grăbeşti, tragi dresul pe tine şi vezi cum se duce firul!

Îmi displace şi cum, rând pe rând, conservatele şi congelatele iau locul legumelor proaspete în farfurie iar zilele, din ce în ce mai scurte, nu mai îmbie la plimbări, caloriile se acumulează şi uite cum apare astenia!

Totuşi, cu un mic efort, se poate şi altfel, iar lejeritatea zilelor de vară poate fi păstrată şi după ce vara a trecut!

Vreau s-ajung la festivalul Plai de vreo trei-patru ani, dar abia anul ăsta am reuşit. Şi mi-a plăcut, din multe motive, de la faptul că e o energie buna printre voluntari, că locul e mişto, că am dansat, la şi după concerte cum n-o mai făcusem de ceva vreme (deja!), până la toată atmosfera din incinta muzeului, gazde, vizitatori, artişti… în afară de vreo două dudui pe tocuri şi un câine mic care avea fustă de voal (pe cuvântul meu că avea fustă! am şi martori!), nimic n-a intervenit să strice zenul de (pe) Plai.

Ok, bine, au fost nişte grade Celsius în minus şi nişte ploaie în plus. Şi poate că şi scena mică ar fi putut să fie exploatată mai mult şi mai bine, în beneficiul spectatorilor, fireşte. Dar în rest… chiar a fost ok! Şi să vreau să le reproşez chestii şi nu prea am ce fără să fiu exagerată şi fără să ţin cont că acest festival este realizat în întregime din munca şi energia unor voluntari!

Când am fost să ascult orchestra din Amsterdam, la Enescu, v-am zis, în treacăt, că am avut locuri lângă un cuplu de doamne aflate la… cam a treia tinereţe, aşa. Una dintre ele, cea care stătea mai aproape de noi, era de-a dreptul cool, însă. Mărunţică, cu pantaloni de piele roşie (dar nimic ţipător), cu o tolbă de asemenea de piele, şi rame de ochelari Chanel (că rog!), din piele de aceaşi culoare, cămaşă şi-un sacou, păr scurt, nevopsit, şi o prezenţă discretă dar puternică. Nu aveai cum s-o ignori, pur şi simplu emana bucurie în timp ce asculta, cuminte, un pic sprijinită în baston, concertul.

Am citit azi un articol din Gândul despre copiii instituţionalizaţi, despre cât e de greu să înfiezi, câţi sunt, cu cifre, sume şi detalii. E aici. Dincolo de faptul că o adopţie poate să dureze şi până la doi ani, am mai aflat că sunt peste 32.000 de oameni care lucrează în acest sistem al copiilor instituţionalizaţi şi 60.000 de copii. Practic, ceva mai mult de un adult la doi copii. Şi la calculul ăsta nu se pun la socoteală ONG-urile, acţiunile de CSR şi alte ajutoare din afara sistemului de stat, da?

Nota de plată este de 150 de milioane de euro pe an, cam 32 de lei pentru fiecare copil. De fapt, doar şapte lei ajung la copii, însă, restul se întorc în buzunarul statului, o parte ca salarii, o parte ca impozite pe aceste salarii. Iar îngrijirea copiilor nici măcar nu este dintre cele mai bune, aşa cum ştim cu toţii.