Felii de viaţă concentrate în cel mult 20 de minute, cam astea sunt scurt metrajele, şi îmi plac pentru că limita de timp (adesea şi una de buget) îi conving pe realizatori să editeze crunt toate surplusurile, momentele lungite… Mă rog, pe unii nu îi conving, aşa că rezultă nişte scurt metraje lungi. Dar cele văzute anul ăsta la Comedy Cluj, mai ales alea studenţeşti Made in Romania, m-au surprins plăcut.

Calupul de internaţionale a fost şi el destul de ok (îl puteţi (re)vedea după amiază, de la 17, la Casa Tiff), cu 10 mini filme, unele mai ok, altele mai puţin – mă rog, treaba asta e, oricum, foarte subiectivă! Am apreciat multe dintre ideile filmelor dar la unele mi s-a părut că n-au fost puse în practică după gustul meu.

De fiecare dată când am avut ocazia de a sta de vorbă cu studenți sau absolvenți de comunicare am fost neplăcut surprinsă de lipsa lor de curiozitate și, de multe ori, și de lipsa de entuziasm. Știu că e complicat să găsești un job de director PR imediat ieșit de pe băncile facultății. Este, în același timp, și greșit. Managementul reputației presupune exercițiu și doar teoria nu te pregătește, nu suficient, în orice caz, să ai de-a face cu excepțiile de la reguli, situații de criză și alte chestii nuchiarașadedrăguțe care se întâmplă în activitatea curentă a unui comunicator.

Tocmai de-aia, ca să lămurim niște lucruri, am rugat mai mulți manageri cu experiență în industria autohtonă de PR, să ofere câteva sfaturi și resurse pentru cei care au început acum studiul universitar al acestei discipline. Prima invitată a fost Sorana Savu de la Premium PR, iar astăzi este rândul Crenguței Roșu de la DC Communication, căreia îi mulțumesc mult, de asemenea, pentru răgazul de a răspunde la întrebări.  Citiți, conspectați, băgați la cap!

Unul dintre of-urile mele festivaliere este că văd filme foarte mișto dar care nu ajung să fie distribuite în cinematografele românești și pe care eu le recomand pe blog deși știu că uneori vizionarea lor necesită oaresce lucrări nu taman ortodoxe. Nu e cazul, totuși, cu Roxanne, film românesc lansat nu cu mult timp în urmă și pe care, ce bine!, îl puteți vedea și voi cât de poate de legal, la cinema, sau pe DVD, când o apărea.

Roxanne n-a intrat în vreun top personal al producțiilor cinematografice autohtone, probabil pentru că nu am racorduri emoționale cu povestea, dar e un film ok, care are la bază o idee foarte bună, inspirată din istoria personală a regizorului Valentin Hotea. Pe scurt, Tavi Ionescu (Șerban Pavlu) își cere dosarul de la Securitate și astfel află că fiul cel mare al fostei iubite din liceu, Roxana (Diana Dumbravă) s-ar putea să fie fiul lui. Roxana este măritată acum cu Sandu (Mihai Călin, bun!), tot cu un fost coleg, medic cunoscut, și a devenit, din punkerița de odinioară, o adevărată doamnă, coafată, aranjată, rece și tristă. Sau cel puțin așa am văzut-o eu.

Cu toate că toamna e ca vara, cel puțin în aceste zile de octombrie cu soare și peste 20 de grade Celsius, vacanța s-a terminat, iar studenții au început deja să învețe materia care, cel puțin teoretic (!), îi formează ca viitori profesioniști în domeniile alese. Și nu știu alții cum sunt, dar cum interesul meu e să avem studenți la comunicare cât mai bine pregătiți, am rugat mai mulți manageri de agenții de relații publice și comunicare, să răspundă câtorva întrebări legate de pregătirea în acest domeniu.

Demersul meu este inspirat, parțial, de faptul că așteptările studenților în ceea ce privește munca în PR au, adesea, mult mai mult sclipici decât există în realitate, dar și de faptul că mi s-a întâmplat, în mai multe rânduri, să am ocazia de a sta de vorbă cu studenți sau absolvenți de comunicare și să constat că socoteala din bancă nu prea se potrivește cu cea din practică.

Începe așadar, un nou serial printre rânduri, unul al cărui conținut sper să fie util pentru studenții care se pregătesc să devină comunicatori. Invitata de astăzi este Sorana Savu, Senior Partner la Premium Communication – mulțumesc frumos pentru răspunsuri, Sorana! 

Că tot am aflat zilele trecute pe unde umblă bărbații bogați în căutarea femeii ideale, ieri am fost, în cadrul Comedy Cluj, la Timer, o producție canadiană din 2009, un film care te face să te întrebi un pic cât de liber e liberul arbitru când vine vorba de găsirea partenerului perfect. Un pic similar cu InTime ca idee, doar că făcut înainte de acesta, deci inspirația nu e de acolo. Poate invers! Deși asta contează mult mai puțin!

Timer este un cronometru pe care oricine și-l poate implanta pentru a afla cât timp mai are până la întâlnirea cu persoana potrivită pentru o viață perfectă împreună, singura condiție fiind ca și jumătatea să aibă respectivul cronometru instalat. Ba, mai mult, când îți întâlnești jumătatea, Timerul vă anunță pe amândoi. Pentru că promite o precizie de 98% în găsirea perechii potrivite, tot mai mulți oameni își pun acest dispozitiv, iar divorțurile sunt din ce în ce mai puține.

Ce te faci când te împrietenești, fără să știi, cu fosta nevastă a noului tău iubit? Și, când îți dai seama ce și cum, e cam aiurea să-i spui, mai ales că ea îți povestește despre el diverse chestii pe care ai cam vrea să le auzi, și nici lui nu vrei să-i spui pentru că, de fapt, fosta nevastă e o tipă mișto și îți place prietenia cu ea.

Ei bine, Eva, eroina din Enough Said, filmul care a deschis, aseară, cea de a cincea ediție a Comedy Cluj, dar și competiția acestui Festival, a găsit și ea destul de dificil faptul că trebuie să aleagă între noul iubit și noua prietenă, așa că a tăcut mâlc… până când, toată treaba i-a cam explodat în față, și a pierdut și prietena și iubitul, pe Albert, interpretat de James Gandolfini în ceea ce avea să fie ultimul său rol.

Sau poate că iubitul, totuși, nu l-a pierdut, poate mai primește o șansă…

Acum câteva zile am citit un articol foarte interesant despre noile tipologii masculine, o analiză făcută pentru marketeri şi comunicatori în principal, dar care e utilă oricărei persoane interesată de subiect – o găsiţi pe AdWeek. Sigur, e doar un studiu, cum spuneam, şi mi-ar fi plăcut o perspectivă mai umană, mai apropiată de ceea ce-i defineşte pe aceşti bărbaţi tineri, bogaţi, dincolo de ei ca target pentru un brand sau altul. Poveştile lor, preferinţele lor şi, da, pentru că asta e o permanentă dilemă feminină, unde sunt şi cum îi agăţăm!

Azi am dat fix de un studiu pe tema asta, realizat de Moelfre Women’s Institute, din Holyhead, Marea Britanie, aşa că m-am gândit că poate vă interesează, cu atât mai mult cu cât ne întrebăm tot timpul unde-s toţi bărbaţii mişto de la noi din oraş! Vă spun mintenaş!

Există o preocupare constantă a marketerilor şi comunicatorilor pentru topuri ale celor mai apreciate branduri, avem şi la noi aşa ceva, făcut de BIZ, prin urmare cred că e de interes care ar fi aranjarea la nivel mondial. APCO Worldwide, una dintre cele mai mari agenţii de comunicare din State, prin APCO Insight, a făcut astăzi publice rezultatele unei cercetări care s-a întins pemai bine de zece ani şi are la bază modelul Emotional Linking, dezvoltat (şi patentat!) chiar de către firma de comunicare.

Prin acest model se măsoară opt dimensiuni ale ataşamentului faţă de un brand: curiozitate, mândrie, admiraţie, relevanţă, putere, accesibilitate, identificare şi înţelegere, iar tot studiul a inclus peste 600 din cele mai mari mărci la nivel mondial, cu peste 70.000 de oameni din 15 pieţe din lume.

Primul produs Farmec şi, cred, cel mai cunoscut dintre ele, laptele Doina, s-a lansat în 1965, iar doi ani mai târziu la Cluj-Napoca începe producţia seriei de succes Gerovital H3 by Ana Aslan. În 1969, tot la Cluj-Napoca se realizează o altă premieră, primul produs cosmetic produs în România sub formă de spray. Găsiţi o întreagă istorie a companiei chiar pe site-ul lor, cu fotografii, unele chiar de epocă.

Şi, mai nou, o găsiţi şi muzeul amenajat în incinta celui mai nou magazin Farmec, ale cărei porţi se deschid mâine la Cluj, la parterul blocului spray – şi dacă eu, bucureşteancă, ştiu unde e blocul ăla, voi, cei din Cluj îl găsiţi, probabil, cu ochii închişi sau aşa ceva! Deşi, hm, proababil că voi ajunge acolo mâine înaintea unor clujence! :)

Nu-mi place primarul Oprescu, mi se pare de o aroganţă strigătoare la cer, o gogoaşă de PR şi propagandă – amintiţi-vă campania de realegere cu mesajul Pentru că pot, sau ceva de genul ăsta. Tupeu maxim, şi cu ăsta s-a şi întors, pentru că a putut, atât a putut, realizări zero, tupeu cât cuprinde. Penionarii, însă, l-au votat, că, deh, avem încredere în el, că e doctor, mamă, ţine cu noi, amărâţii. Aham! Ţine pe dracu!

Ultima găselniţă de la Primăria Capitalei vine azi sub firmă de anunţ bombă, via Marcel, viceprimarul Marcel, acelaşi Marcel care făcea glumiţe cu câinii de la Dinamo, cot la cot cu Mircea Sandu, după ce un copil de patru ani a murit mâncat de câinii comunitari – tot responsabilitatea Primăriei!