Cred că trebuie să încep concluziile astea cu un disclaimer, şi anume: atunci când protestez faţă de modalitatea neprofesionistă a unora de a trimite informaţii sau invitaţii pe email o fac în primul rând ca om de comunicare şi doar mai apoi, dacă e, ca blogger. Şi, da, o fac, pentru că militez pentru personalizare, într-o epocă în care chiar avem nenumărate instrumente să facem asta, şi pentru că mailurile autoadresate cu destinatari în BCC sunt atât de passe iar unii par a se încăpăţâna să rămână, (şi) din punctul ăsta de vedere, în secolul trecut.

După patru zile de comunicare parlamentar-europeană, am plecat la Pârâul Rece, ca să văd comunicarea autohtonă în cadrul unei întâlniri trilaterale: clienţi – agenţii – bloggeri. Organizator şi maestrul de ceremonie a fost aceeaşi neobosită echipă BIZ condusă de Marta “ÎnZeceMinuteÎncepem” Uşurelu. Iar asta a fost, în opinia mea, cea mai bună ediţie de SMS Camp din cele cinci de până acum.
NB: zic “în opinia mea” pentru că sunt, oricum, subiectivă, dar şi pentru că eu am participat doar la patru dintre cele cinci ediţii.

Update: vedeţi aici prezentările.

Cum v-am spus, am fost câteva zile la Strasbourg pentru o documentare legată de funcţionarea şi, mai ales, comunicarea Parlamentului European. Aş fi vrut să am răgaz pentru a scrie din timpul călătoriei dar, chiar şi dacă aş fi reuşit să înghesui câte o oră de scris în programul extrem de plin, nu cred că ar fi ieşit ceva de care să fiu mulţumită întrucât experienţa asta s-a întâmplat până în ultimele ore ale călătoriei, în care, ultimele pe lista de discuţii a plenului PE au fost situaţiile din Djibouti şi Nigeria – în ambele state fiind vorba de încălcări al drepturilor omului şi libertăţi civile.

Cristi Hordilă e Director al TIFF-ului şi mai are vreo câteva îndeletniciri manageriale pe lângă asta: se ocupă de APFR, e membru în European Film Promotion, dar nici astea nu-i sunt de ajuns, după cum o să citiţi. L-am alergat câteva zile în timpul TIFF ca să-l prind la un interviu, şi am făcut asta pentru că mi se pare inspiraţionala povestea lui (acum, că am folosit cuvântul ăsta, o să spună că-l iau peste picior, dar nu e deloc aşa, pe cuvânt!) şi felul în care a ajuns să ocupe funcţiile astea la nici 27 de ani.

O parte însemnată a acestui interviu a apărut deja în revista BIZ, iar Cristi vorbeşte acolo despre bani, sponsorizări şi provocări pentru TIFF şi pentru industria cinematografică în general. Dar eu am vrut povestea din spatele poveştii. Şi, pentru că în următoarele zile o să fiu la Strasbourg cu net franţuzesc şi scump, vă las în compania lui Hordilă (aşa îi spune toată lumea) cu o poveste în care cineva vorbeşte chiar mai mult decât mine. Şi are ce povesti!

Aşadar, fără alte introduceri, Cristian Hordilă, într-un interviu oferit de un partener pentru excelenţă, Mercedes-Benz!

Când eram eu mică, în clasa întâi, pe vremea lui Ceauşescu, florăriile erau departe de a avea strălucirea şi oferta variată pe care o au astăzi. Găseai, în cel mai bun caz, boboci de garoafe despre care nu aveai certitudinea că înfloreau vreodată şi crizanteme. Uneori aveau şi trandafiri, unii mici, cu cozi subţirele. Şi multe ghivece.

De fiecare dată când sunt în Sibiu încerc să ajung la Brukenthal ca să văd ce expoziţii noi mai sunt şi, dacă am vreme şi de asta, să iau soldăţei de la magazinul de suveniruri. Sunt mici, cât un băţ de chibrit, au armuri din diverse epoci şi, din câte ştiu, au grijă de cei cărora le sunt oferiţi cu drag. Şi cum eu aşa fac, m-am dus să-mi refac colecţia. Nu am găsit soldăţei cum am vrut eu, dar am găsit o poveste cu doi motani. Eu mă declar mulţumită, şi sper că şi voi!

Un pic dezamăgită că nu am găsit colecţia de soldăţei, m-am mai uitat prin vitrina magazinului, poate-poate, şi aşa am zărit un magnet cu doi motani portocalii. Da’ ăştia doi cine mai sunt?, am întrebat, mirată. Adică pisici pe Facebook, înţeleg, sunt simpatice, dar ca suvenir de la Brukenthal…

Întocmai precum la colecţiile de modă, fiecare sezon aduce şi în zona de comunicare idei şi oameni noi. Şi tocmai pentru ca, nu-i aşa?, cei care avem legătură cu lumea asta vrem să ne facem treaba cât mai bine, e important să ieşim în offline, să ne vedem unii cu alţii, bloggeri, agenţii, clienţi, să învăţăm unii de la alţii şi împreună să facem campanii mai bune şi mai plăcute publicului.

Şi, da, să ne şi distrăm împreună, că amiciţiile (şi ideile faine!) aşa se leagă mai bine: la o bere, la un foc de tabără, sau, de ce nu, făcând parte din aceeaşi echipă care se joacă de-a pitchul.

Ieri seară, un autocar cu turişti români, aflat în Muntenegru, s-a prăbuşit, cam 30 de metri, într-o râpă, lângă Podgorica. Într-un mormal de fiare, 18 (19?) români şi-au pierdut viaţa şi 29 au fost răniţi. Dintre aceştia, opt sunt în comă, iar identitatea unuia dintre ei încă nu este cunoscută. De asemenea, nici identitatea tuturor celor decedaţi nu e confirmată.

Înţeleg că autorităţile române şi cele din Muntenegru fac tot posibilul şi imposibilul să identifice cât mai repede pe toţi, că muntenegrenii au stat la coadă ca să doneze sânge şi, unii dintre ei, şi-au pus chiar viaţa în pericol ca să coboare, suspendaţi, prinşi într-o frânghie, pentru a ajuta la preluarea răniţilor sau la recuperarea celor decedaţi.

Într-un final dramatic*, am ajuns şi eu să văd spectacolul “D’ale noastre”, cel în care Gigi Căciuleanu propune Caragiale tradus în limbajul universal al dansului. Şi mi-a plăcut. Mult. Mult de tot!

* dramatic, zic, fiindcă premiera a fost anul trecut. Altfel, eu l-am văzut în cadrul FestCo aka Festivalul Comediei Româneşti, o iniţiativă aflată la cea dea XII-a ediţie, perfectă pentru descreţit frunţile! La mulţi ani, mai mari şi mai multe, stimabililor!

Dar să revenim la D-ale noastre, căci voi să vă spun cum a fost!

De pe scena Digital Divas, minunata Oana Pellea.
Fără alte comentarii:

Succesul vine când nu-l mai cauţi. Şi nu vine niciodată fără pasiune.

N-am postat niciodată nimic pe FB dacă nu am simţit în stomac. Nu la mişto, dar călduţ numai – când am postat aşa, Like-urile nu au venit. Dar când nu am dormit trei nopţi de grija cailor de la Letea, şi am scris despre asta, a fost un miracol. Au fost oameni care, ca şi mine, nu au dormit până nu au făcut tot posibilul să-i salveze pe acei cai. Există o responsabilitate a ceea ce aruncăm în virtual, una care trebuie asumată. Letea a fost un succes.