Campari tocmai a anuntat vedeta cu care a lucrat (deja!) imaginile pentru calendarul său tradiţional, ediţia 2014, şi este vorba de una dintre preferatele mele, Uma Thurman!
Dacă 2013, calendarul Campari s-a concentrat pe superstiţii populare cu ajutorul Penelopei Cruz (superbă şi ea, minunate şi fotografiile!), acum e rândul sărbătorilor din diferite ţări şi culturi să fie prezentate lunar, sub titlul Worldwide Celebrations!

Cornel de la Vunk a scris zilele trecute un post pe blogul lui, scorneli (mişto, btw!), în care discută critic despre câteva dintre apucăturile colegilor de scenă şi industrie muzicală, despre compromisuri, talent sau lipsa lui, lipsă de sinceritate şi “trepte care nu trebuie coborâte”.

Aparent, postarea a pornit de la un spectacol în care solistul de la Vunk s-a aflat pe aceeaşi scenă cu Delia, “care isi permite sa faca ce vrea cu vocea si cu talentul ei, pentru ca este foarte versatila si extrem de talentata”, însă a păcătuit, la evenimentul respectiv, cântând câteva refrene manelistice pe care, zice Cornel, publicul le-ar fi taxat cu huiduieli. Şi că aşa ceva nu se face, mai ales că Delia e jurat la X Factor, deci un model, deci nu se face, nu e bine!

Şi a fost şi Rammstein #3, şi a fost cum zic mai jos. Organizarea avea loc de mai bine, dar show-ul nemţilor a fost foarte ok.
Am stat în Normal Circle, scena era departe, da’ departe rău, iar “focul” mare şi înalt. Da, avea ecran pe spatele lui, dar, practic, de unde am stat eu, scena nu prea s-a văzut.

Îmi place Geoffrey Rush, e unul dintre actorii mei favoriţi şi motivul principal pentru care m-am dus să văd The Best Offer. Bine, bine, şi pentru Tornatore, fiindcă, la vremea lui, mi-a plăcut Cinema Paradiso. A! Şi tot ca în Cinema Paradiso, Tornatore contină colaborarea cu Ennio Morricone.

Nu ştiu cum să povestesc despre film fără să vă spun cum se termină, ceea ce ar fi spoiler, desigur, şi nu vreau sa fac asta. O să vă spun însă că, da, privit în ansamblu, e un film care mi-a plăcut mult, dar cheia în care l-am văzut până la final a fost una, iar cea de la final alta, cu toate că, of!, întrucâtva previzibilă. Şi din pricina asta, deşi ţine de construcţia filmului – foarte mişto construcţie, de altfel! – prima senzaţie a fost “Păcat!”. Dar după câteva zile am decis că e acceptabil şi finalul.

Aparent, azi e zi de muzică aici, printre rânduri, dar dacă mă întrebaţi ce muzică îmi place n-o să ştiu ce să răspund, fiindcă nu există un gen preferat. Îmi place rock-ul dar nu orice e rock, ascult şi Pink dar şi Şuie Paparude, ascult Asaf Avidan dar şi Cindy Lauper, Sting, dar şi ACDC ori Rammstein.

Pe nemţii care fac dantz rock i-am detestat la început, recunosc, din pricina unui domn. I know. Stupid. Dar aşa e povestea, de ce să mint? Şi după aia, datorită altei persoane, am remarcat că, de fapt, Rammstein e o trupă care face mişto de toţi şi toate, că solistul şi clăparul nu sunt prea sănătoşi la cap (în sensul bun al cuvântului!) şi că, puf!, mie îmi place Rammstein. Tocmai de-aia, în 2009, m-am dus să-i văd la Lisabona (încă mai am biletul de la concertul ăla!) şi i-am revăzut şi în România, în 2010!

Foarte simpatic cântec, clip mişto şi îmi place şi colaborarea cu Irina-Margareta Nistor. Trupa Taxi nu se dezice. N-o avea Dan cea mai voce din lume, dar compensează prin umor! Îmi place!

Şi, da, e şi ăsta un subiect. Şi nu e vorba neapărat de cum se traduc înjurăturile ci chiar replici care nu au vorbe cu beep. Cat despre ce guvernează România, pudibonderia sau ipocrizia, aş zice că la noi sunt un pic sinonime :D

Nu sunt cea mai blândă cu cei care se ocupă de comunicare, fie că e vorba de agenţii, fie de companii, pentru că ştiu că se poate mai bine şi vreau ca oamenii care se ocupă de asta s-o facă aşa cum trebuie, fiindcă încă mai trebuie să convingem de rolul comunicatorilor şi al comunicării, iar cu greşeli şi execuţii slabe treaba asta n-o să se întâmple.

În egală măsură, zic şi când e de bine, pentru că aş vrea să încurajez şi pe alţii să urmeze exemplele de bună practică, iar după mine asta înseamnă, printre altele, reacţie rapidă şi personalizare.

Am citit azi un text patetic scris de o tânără din România care studiază la Londra, unul despre cum l-a omorât Occidentul pe Dumnezeu şi despre cum vrea ea să scape de globalizare şi alte nebunii occidentale şi să se întoarcă în România.

Am citit, am râs, şi eram gata să trec peste, dacă nu m-aş fi uitat în josul paginii la numărul de like-uri. 11.000 (unsprezece mii) de oameni considerau că fătuca are dreptate, că România şi românii sunt buricul pâmântului şi Occidentul e un infern sau aşa ceva. Asta se întâmpla acum vreo trei ore, între timp numărul de like-uri s-a dublat.

Cred cu tărie că atunci când mintea capitulează, organismul o să-i urmeze exemplul. Cred că stresul şi grijile pe care ni le facem (că noi ni le facem, da!) ne “ajută” să ne îmbolnăvim mai repede sau mai grav şi, în consecinţă, susţin demersurile prin care ne putem însenina frunţile, indiferent dacă e film, teatru, dans sau pur şi simplu o poveste frumoasă.

Se spune că Râsul e cel mai bun medicament. Nu ştiu cât e de eficient pentru orice afecţiune, dar cred, chiar cred, că, atunci când eşti bolnav, odată ce încetezi să mai speri că o să fie (mai) bine, bine ăsta sigur nu vine. Şi, de multe ori, lucru de înţeles, de altfel, nici singur, ci cu o mână de ajutor!

Vă amintiţi de spălătorii de geamuri din Pittsburg? Cel puţin în ziua aia nişte copii au uitat, pentru câteva ceasuri, că sunt bolnavi.

Ieri pe la prânz am aflat că Royal Canin ar fi sponsorizat un concurs de câini în cadrul căruia aceştia atacau un urs, dar nu aşa, oricum. Săracul urs era legat cu un lanţ, incapabil să se mişte  şi să se apere prea mult, tras cu lanţul de trei bărbaţi, ba, înţeleg, avea şi ghearele tăiate. Vier Photen a făcut public un video în care se vedea clar că ursul era atacat de câini, iar toată treaba avea pe ea însemnele Royal Canin.