După atâtea zile pe drumuri, oboseala şi-a spus cuvântul, aşa că azi, într-o jumătate de oră liberă (n-aveam, dar mi-am făcut), am fost la Spa. Eden Spa. Dacă tot e la mine în hotel, ici-colea, la parter… Altfel poate că aş mai fi luat un ketonal şi basta, dar… oricând e mai tentant un masaj!

Zis şi făcut, la Eden e zen. Am completat o fişă cu câteva detalii şi hai la masaj. Pe cel care îmi va calma muşchii isterizaţi îl cheamă Ramon şi e foarte politicos. Eu, având nevoie să-mi ţin mintea în priză, l-am rugat să oprească muzica (nush de ce, dar muzica aia ezoterică mă enerveză! prefer liniştea) şi, dacă vrea, să-mi povestească despre el… accentul lui îl recomanda clar ca nefiindu-mi compatriot.

Am rămas datoare de ieri cu expoziţia de costume semnată Doina Levintza şi cu spectacolele de seară, Nunta şi Tatăl, aşa că mă achit mintenaş după cum urmează, nu înainte de a vă spune că şi dacă nu mai găsiţi bilete la multe dintre spectacolele din sală, că nu mai găsiţi, deh!, merită să daţi o fugă la Sibiu, măcar în weekend, ca să vă bucuraţi de atmosfera festivalieră. Nu e soare, dar e bine.

Pentru mine ochelarii de soare sunt un accesoriu necesar, dincolo de fashion. Am fotofobie şi, deci, probleme cu lumina. Culmea, soarele puternic mă deranjează cel mai puţin. Mai rău e la zăpadă sau la lumina din zilele nu prea însorite. Habar n-am de ce, fiindcă, deşi fotofobia e un efect, nu o cauză, nu m-am apucat să mă caut. O avea legătură cu astigmatismul necorectat, naiba ştie. Oricum, fără ochelari de soare par încă şi mai antipatică decât de obicei fiindcă mă uit chiorâş la toţi şi toate.

Azi la Sibiu am hoinărit pe străzi, prin centru. Nu erau spectacole, ba chiar a început şi ploaia, destul de repede. E fain că pe pietonală (dar nu numai) sunt terase una lângă alta şi te poţi adăposti imediat ce apar primii stropi. Iar spectacolul străzii continuă şi în ploaie, într-un fel sau altul, deşi marţi, pe la 11 şi ceva, oraşul nu e chiar aşa de animat.

Însă, cu puţină imaginaţie, poţi să întâlneşti un personaj din filmul preferat al copilăriei. Pentru mine şi, cred, pentru foarte mulţi din generaţia mea, acesta se numeşte Arabela, iar cel din fotografia de mai jos poate fi foarte bine Rumburak:

M-au molipsit prietenii mei şi pe mine cu piesa asta, dar parcă nicicând n-a avut mai mult sens refrenul decât în după masa asta ploioasă, la Sibiu. Mereu m-am ferit – cât am putut! – să fiu, să fac, să ascult ceva ce nu iubesc, e un argument decisiv, inclusiv în ceea ce priveşte proiectele care ţin de munca mea.

Nu trăim, dovedit, decât o viaţă şi, dacă o să ducem cu noi doar ambiţii, orgolii şi portofolii, vom fi fost doar nişte cărăuşi. Unii de lux, poate, deşi luxul adevărat e să ai un bagaj mic în mână şi restul în suflet. Iar sufletul să fie uşor!

Când nu iubeşti ce faci, când nu pui suflet, nu (ies)e bine.
Nu trebuie să vă spun eu asta, o ştiţi, cu toţii, doar că alegeţi să uitaţi. Nu mai uitaţi. E atât de simplu.

În timpul Festivalului de teatru, străzile din centrul Sibiului sunt pline de străini. Unii sunt chiar oaspeţi ai FITS, critici, profesori sau artişti, alţii sunt voluntari, iar alţii se află pur şi simplu la plimbare în România, iar freamătul festivalier e un bonus. La Continental, unde stau şi eu, sunt o mulţime de străini, aşa că am întrebat dacă e sau nu o coincidenţă că sunt aici în perioada FITS. Pentru cei mai mulţi nu e, iar grupurile sunt mari!

Ieri, în timp ce mă pregăteam să plec spre sala Thalia, la flamenco, două doamne, trecute de 60 de ani, aş zice, aşteptau în faţa hotelului. Le-am urmărit un pic cu privirea, cât de discret am putut, fiindcă n-aş fi vrut să se simtă jenate, mai ales că, de fapt, le admiram. Tunse scurt, păr alb, nevopsit dar îngrijit, subţirele, zâmbind, însă nu condescendent, cu haine în culori elegante, dar croială casual, şi cu câte un detaliu foarte colorat: una avea un şal, cealaltă o jachetă. Nu păreau bogate, nu păreau încrezute, păreau nişte doamne aflate într-o vacanţă relaxată. Şi păreau exact aşa cum la noi nu sunt femeile de vârsta lor. Şi m-am întristat niţel.

Nu ştiu de ce, mi-am imaginat că o să-mi fie greu să trec de la atmosfera TIFF-ului la cea a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Poate pentru că ambele sunt foarte faine dar sunt diferite: la Cluj e vorba mai ales de oamenii care sunt în preajma festivalului, oaspeţi, prieteni, invitaţi, iar la Sibiu e vorba de bucuria mulţimii care, chiar şi în ploaie, se plimbă după actorii care au spectacole de stradă. Şi cumva a fost (greu) doar că repede, fiindcă vârtejul festivalier de pe străzile Sibiului m-a prins repede!

De altfel, de cum am ajuns aici, mi-am luat camera în primire şi mi-am despachetat “şifonierul”, după care am tulit-o pe străzi, spre Piaţa Mare, ca să intru în mood-ul de FITS. Nici nu apucasem să intru bine pe pietonală când am dat de oamenii pe picioroange însoţiţi de Royal Merchtem Orchestra şi mi-am amintit cum ne povestea Constantin Chiriac despre primele ediţii FITS, că la apariţia unor oameni pe picioroage, lumea ferea copiii, cădea în genunchi şi-şi făcea cruce! Eu, probabil din pricină că nu sunt dusă la biserică, am făcut o poză, nu şi cruce:

Azi dimineaţă, deja la Sibiu, vorbeam cu Mădălina despre spectacolul de aseară – Continu (Sasha Waltz) – iar ea remarca, oarecum surprinsă: “Dar ai văzut că nu s-a auzit nici un telefon în timpul spectacolului?”

E drept. Nu s-a auzit nici un telefon. Şi, dacă mă gândesc un pic mai bine, nici la proiecţiile TIFF nu prea s-au auzit telefoane sunând. Şi e bine că e aşa. Nu e bine, totuşi, că ne miră normalitatea.

Exerciţiu de imaginaţie:

O staţie aglomerată de metrou newyorkez. Trenul este în staţie. Printre ultimii călători care coboară e un bărbat.  Are în braţe o carte, poate un ziar, o mapă, cine mai ţine minte chiar toate detaliile. Şi o mânuşă. Doar una. Cealaltă e picată pe la mijlocul vagonului. O vede, dă s-o recupereze, însă uşile se închid, aşa că bărbatul din povestea noastră nu mai stă pe gândurişi strecoară repede în vagon şi cealaltă mânuşă. Pentru că, desigur, ce sens are să găseşti doar una? Şi chiar dacă aşa pare logic câţi dintre noi am fi procedat la fel?!

Scrisul are, fără îndoială, efecte terapeutice. Un jurnal poate face minuni. O scrisoare, fie că alegeţi s-o expediaţi, fie că nu, poate să vă scutească de nişte certuri. Plus că e o bună modalitate de a prinde curaj în exprimare. Încercaţi. Scrisul e bun!

Tocmai de-aia îmi pare rău că nu am ajuns la festivalul Scrie despre tine. Am, totuşi, un guest post despre asta. L-a scris Mihaela Mureşanu, un scriitor despre sine dar şi comunicator, atât pentru festival cât şi pentru alte evenimente şi proiecte despre care o să mai…scriem printre rânduri. Eu îi mulţumesc pentru post. Lectură plăcută!:)