Acum vreo lună şi ceva am fost cu nişte prieteni la piscina unui alt prieten. Gratar, soare, glume şi bălăceală, fain, frumos. Mie nu prea îmi place să stau la soare, aşa că am ales umbra şi piscină, caz în care, dacă stau la umbră şi la soare doar în apă, mi-am zis, eu, în loc să dau cu cremă de protecţie cu un SPF rezonabil, am dat cu ulei de bronzat şi atât. Doar pe faţă, ca să preîntâmpin nasul roşu de soare, am aplicat cremă cu factor mare de protecţie, 50! Să fie!

Atâta doar, că socoteala de la umbră nu se potriveşte cu cea de la soare şi, în consecinţă, până seara umerii mei aveau o culoare sănătoasă de friptură… cam crudă! Şi usturau!

Din păcate, la noi managerii de presă au omorât multe produse media, unele chiar bune, iar una din probleme a fost lipsa lor totală de imaginaţie şi deschidere la capitolul promovare. Şi acum e la fel: încă se promovează inserturile în locul produsului propriu-zis, iar “ştirile” despre alte canale media din acelaşi trust sunt, de cele mai multe ori, o peltea sinistră, o bidinea cu sirop, cum ar zice colegii din Redescoperă.

Am vrut să mă fac medic, aşa că, în copilărie, citeam tot ce prindeam legat de felul în care funcţionează corpul uman. Din păcate pe vremea aia nu erau prea multe carţi pentru copii cu subiectul asta, dar îmi amintesc de una în care nişte oameni de ştiinţă se făceau mici, mici, şi porneau într-o călătorie prin corpul unui coleg, şi, desigur, de cartea Alunel vrea să înveţe medicină. Într-a şaptea, când am făcut anatomie, ştiam muşchii şi scheletul cu ceva timp înainte să ajungă profesoara la ele în manual. Şi cam tot atunci câştigam, împreună cu echipa, concursul Sanitarii pricepuţi, numaiştiu ce etapă.

Când şi când am mai scris despre chestii pe care un comunicator n-ar trebui să le facă în relaţia cu presa, cu bloggerii sau cu destinatarii unui email! Dar nu m-am gândit să fac o colecţie de chestii pe care cei din PR le fac, iar ziariştii le detestă. Am găsit-o făcută pe LinkedIn, şi am râs atât de tare când am citit mesajul cu tartina încât trebuia să scriu de ea!

Ar mai fi de adăugat că părerile vin de la ziarişti serioşi, nu de tipul “Vezi aici absolut nimic extraordinar dar despre care noi spunem că o să te facă să rămâi prost. De fapt, e un căcat de non-ştire despre funda de la bikinii vreunei starlete de care, oricum, n-ai auzit şi nici nu te interesează să auzi!”

Am văzut World War Z aşa, într-o doară, curioasă mai degrabă să mă lămuresc pe ce s-au strans vreo 450 de milioane de euro din toată lumea şi ce face Brad Pitt, atât ca actor cât şi ca producător. Nu e rău. Dar a fost sub aşteptări.

Înainte să văd filmul, am citit un pic despre cartea cu acelaşi nume, cea care stă la baza filmului, scrisă de Max Brooks. Din câte am înţeles, se punea destul de mult accent pe partea socio-politică a epidemiei de zombi… Ei, în film nu e aşa. Filmul e un film de acţiune corect făcut, chiar admirabil făcut pe alocuri (faza cu zombii care se caţără pe gardul israelienilor, de exemplu), cu un Brad Pitt care joacă ok, şi cam atât.

Update. Aproape că uitasem ceva important: muzica e semnată Muse!

E cald, prea cald şi prea vineri ca să ne gândim la altceva decât la îngheţată, valuri, răcoarea unei cabane la munte o bere rece sau bălăceala într-o piscină. Cu toate astea, vă invit să faceţi un exerciţiu de imaginaţie, tocmai pentru că vine sfârşitul de săptămână cu două zile libere şi găsim răgaz să visăm cu ochii deschişi!

Deci vă provoc: ce-aţi face ca să vă schimbaţi viaţa, în mai bine, în numai 24 de ore?
Later edit: premiu şi câştigător la finalul textului.

Azi am apucat să termin de cercetat recentul studiu European Communication Monitor, un document anual despre comunicare şi tendinţe în PR. Există şi un rezumat video, dar vă recomand să vă uitaţi la studiu, pentru că are multe informaţii şi procente interesante – pe cele mai importante le-am rezumat mai jos, iar la final găsiţi link spre câteva resurse.

Tendinţele arată că a crescut importanţa comunicării ca funcţie, dar scad bugetele, salariile şi importanţa pe care comunicatorii o au în organizaţii – o să vedeţi că la capitolul ăsta suntem pe la coada Europei. Sunt şi lucruri bune despre România, însă!

Libertatea titrează pe prima pagină de azi “stirea” de importanţă naţională potrivit căreia Cristian Gog a dat ţeapă la o cârciumă din Mamaia.

Da? E clar. A plecat fără să achite nota de plată. Ce urât din partea lui, nu-i aşa?

Săptămâna trecută am fost patru zile la Strasbourg ca să mă documentez în legătură cu felul în care funcţionează Parlamentul European şi mai ales modul în care comunică. De altfel, însăşi această vizită e parte din strategia lor de comunicare: PE are un buget speciat destinat unor asemenea infotrips pentru bloggeri şi jurnalişti.

Au fost patru zile foarte pline, cu multe întâlniri şi mirări, dar care mi-au oferit “the big picture”. Şi când spun “big” nu mă refer doar la clădirea Parlamentului European ci la faptul că aşezarea actuală a contextului european este, inevitabil, soluţia pentru bătrânul continent, oricât de detestabilă ar putea părea ideea ca o grămadă de oameni din alte ţări decid cu privire la legislaţii aplicabilă intern… dar uniform!

S-a dat verdictul în cazul bebeluşilor care au murit la Maternitatea Giuleşti, în 2010. Scurt, sec: “magistraţii au decis ca maternitatea să plătească o amendă penală în valoare de 80.000 de lei pentru fiecare copil ars” (400.000 în total), directorul maternităţii va plăti şi el o amendă penală de 6500 de lei, iar asistenta care a fost de gardă, Florentina Cârstea, va executa doi ani şi două luni de închisoare. Şeful secţie unde s-a întâmplat dezastrul a fost achitat.
Şeful serviciul tehnic a primit doi ani şi opt luni cu suspendare, iar electricianul va executa doi ani de închisoare.
Maternitatea Giuleşti şi Florentina Cârstea mai trebuie să plătească şi compensaţii pentru familiile bebeluşilor, în valoare totală de 300.000 de euro.

Deciziile nu sunt finale şi pot fi atacate.