N-am fost niciodată fan Coke Light, gustul ăla, cu oricât de puţine calorii, mi se pare prea diferit de Coca Cola, şi nici dintr-asta nu mai consum decât răzleţ. Dar îmi place aproape tot ce fac ei în materie de publicitate, campanii, PR, CSR, toata gama de comunicare, şi îmi place mult!

Adică… trebuie să recunoaşteţi că-ţi trebuie curaj să lansezi o campanie împotriva obezităţii, în condiţiile în care eşti , pe faţă!, una dintre ţintele CSPI,  ba chiar să dai o astfel de replică oficială: “This is irresponsible and the usual grandstanding from CSPI. It won’t help anyone understand energy balance, which is key according to recognized experts who’ve studied this issue — a group that doesn’t include CSPI. Enough said”

Nunu, asta nu e vreo rugăminte politicoasă de a mă ajuta să sfârşesc petrecerea, ci numele unei colecţii… de modă pentru domni. Sau păpuşi Muppets, nu-mi dau clar seama. Am dat peste creaţiile cu pricina azi dimineaţă şi mă gândesc că un titlu mai potrivit nu exista! Îmi amintesc de nebunia emo de acum câţiva ani, cu Dream Theater pe toate gardurile, agendele, tricourile şi câte şi mai câte. Dar Please Kill Me cică e inspirată din punkul newyorkez (poate doar cu titlul!), deşi abundă de culori de bebeluş care sunt punk numai în cadă când le face mama lor creste din spumă! Aş vrea să-l văd pe Iggy Pop, na!, purtând o căciulă de-asta!

Colecţia vine de la Sibling London şi cei trei designeri ai săi, Joe Bates, Sid Bryan şi Cozette McCreery, şi pricep că tendinţa e “peste măsură”. Aş putea să fiu de acord dacă n-ar fi exemplificările de mai jos! Ei au depăşit pestemăsura, oho! Dar, mă rog, băieţii de sub maldărele de mohair cred că încă mai pot fi salvaţi!

Niciodată n-am priceput resorturile care ne împing pe noi, femeile, să ne cumpărăm muuuuulte perechi de pantofi! Şi cizme, şi botine, şi tenişi, sandale, papuci, în fine, de toate felurile şi de toate modelele! Personal, am încetat să mai fac inventarul acum câţiva ani când, într-o frenezie m-am trezit că duc acasă opt perechi de sandale şi pantofi! Erau reduceri, dar chiar şi aşa! Opt perechi! Până şi prietenele mele, care-mi ştiu năravul, s-au uitat atunci ciudat la mine!

N-am fost în Thailanda, da’ am auzit că e mişto! Brăduţ aşa susţine şi dacă tot s-a cam mutat acolo, cred că aşa o fi!  Dar am fost (la) O lună în Thailanda, filmul, care va să zică, Made în România, şi care, deşi nu e o capodoperă, nici după nume nici după port, vorba poetului, a fost un film pe care l-am urmărit cap-coadă fără să mă plictisesc, fără să mă doară timpanele, mintea sau corneea de la vreo fază, oricare. Ceea ce e rar. Să urmărim împreună trailerul. 3, 2, 1…

Exact în timp ce mă conversam cu un exemplar din specia cu pricina pe semeseuri, Raluca dezveleşte materialul didactic de mai jos, ne pune, chipurile, să scoatem o foaie de hârtie şi să răspundem corect, concret şi poate chiar concupiscent la următoarea întrebare: “De ce iubim bărbaţii?”. Materialul didactic:

Nu-mi pot reţine un zâmbet, fix ăla din facultate când picam pe subiect, nu neapărat pentru că era bine învăţat ci pentru că… îmi plăcea! Discuţia pornită de Raluca a continuat un pic, adică ni s-a suflat că ar fi ceva legat de flori, cum că noi le spunem că ne plac florile şi sfârşim prin a ni le cumpăra singure!

Circul cu taxiul de mulţi ani, aşa căƒ, vrând-nevrând, asist la desfăşurarea diverselor tipologii umane. cred că aş putea să scriu şi-o carte despre taximetrişti… dacă aş avea timp să scriu. Unii sunt haioşi, alţii tăcuţi, morocănoşi, au chef de vorba, te lasă ori nu să fumezi şi aşa mai departe.

Cel de azi dimineaţă trăia o dramă sentimentală. Cu Aurica. Iar eu am asistat, fără să vreau, la întreaga discuţie. Elucubranta pe alocuri, am şi zâmbit a râs, uitandu-mă încăpăţânat pe geam, că să nu se observe. Nu c-ar fi fost atent la mine.

Făt Frumos, acest Prince Charming autohton, e păcatul imaginaţiei tinerelor de pe toate meridianele: un el care e musai aşa şi aşa şi aşa [insert top qualities here] va să vină negreşit la ea, călare pe un cal alb, maşină super tare, măgar sau tractor, după cum e specificul locului. Uneori vine, cel mai adesea când nu te aştepţi, alteori prinţesele se ofilesc ca nişte flori lăsate-n soare, fără apă. Că, deh, imaginaţia nu ţine loc de… chestii!

Şoferul maşinii cu care am fost ieri la bâlciul de la Orbeasca e un tip destul de tânăr, până în 30 de ani. Pe drum, n-am putut să nu observ că a vorbit, cam la fel, cu două tipe diferite, care l-au sunat la un intervat destul de scurt una faţa de cealaltă. “Eşti însurat?”, îl întreb, şi ca să fac conersaţie, dar mai ales pentru că mă intrigase un pic dialogul similar cu două voci diferite.

– Aaaaa, nuuuu, zice el. Îmi place să mă bucur de viaţă!

– Păi ce, dacă te-nsori, e gata viaţa?

– Nu ştiu. Dar acuma am două iubite. Dacă mă însor nu ştiu cum e…

– Două?! Şi ştiu una de alta?

– Nuuuuu. Cum să ştie?

– Păi Alexandria e oraş mic. Ieşi cu una de mână sigur te vede cineva, află şi cealaltă.

– Nu, că una e la Alexandria şi e măritată. Nici ea nu vrea să se afle.

– Şi cealaltă?

– Cealaltă, oficiala, e la Bucureşti. Mă duc eu pe la ea.

– Da’ nu te încurci? La telefon, adică?

– Nu mă încurc, am o metodă! Adică le zic la amândouă la fel: Guriţă. Şi asta e. Nu mă mai chinui cu nume şi aşa şi n-am cum să greşesc!

Aşadar, în caz că vă tentează ideea, acum ştiţi metoda! :))

Ieri a apărut un nou episod din saga Alex-Alexandra difuzat pe Spaţiu pentru mine, şi m-am uitat, curioasă, să văd ce-au mai născocit autorii. Aşa am aflat că, după ce s-a plâns că au o baie prea mică, iar cosmeticele Alexandrei sunt înşirate peste tot, Alex a primit o baie mai mare, iar acum se plânge că are o baie prea mare. Adică, practic, cei doi locuiesc acum  în baie! Serios!

Mie mi-ar fi plăcut să am o casă mare, iar cada să nu fie ascunsă după o uşă şi să fie din aia drăguţă, veche, cu labe de bronz. Sau, ok, aş accepta şi una îngropată. Neapărat cu suficient loc în jur pentru a-mi pune toate chestiile care fac baia o experienţă relaxantă: spumă, sare, lumânări, carte… Dacă s-ar putea şi loc pentru laptop, să mă uit la câte un serial stând în apa caldă şi parfumată. Mmmm! ZEN!

Dar nu la fel de zen am fost când Alex s-a apucat să spună că acuma baia e prea mare, după ce tot el exagerase cum că baia e prea mică! OK, aia din episodul 1 chiar era prea mică, iar asta e prea mare, dar n-o să-i dăm satisfacţia de a admite aşa ceva!

Bine, bine, ştiu că în general femeile sunt greu de mulţumit, dar, dacă la început am fost aliata lui Alex, prins între pereţii băii şi capriciile Alexandrei, acum e invers, şi chiar cred c-a exagerat cu toată tevatura, “n-am loc să mă dau cu skate-ul de atâtea cosmetice” +  când e mică nu e bine, când e mare tot nu e bine! Hm! Totuşi, cred că e OK că admite că acum treaba a scăpat un pic de sub control şi vrea să îndrepte lucrurile. Dar nu l-am auzit spunând “Mda, am greşit un pic, scuzaţi”!

Eu aşa zic, dar poate că eu am pretenţii (prea) mari. Voi ce ziceţi? Să-şi ceară scuze sau nu?!

Mi-a plăcut ideea cu OBR – Organizaţia Bărbaţilor din România, eforturile domnilor de a se remarca sunt amuzante. La fel şi regulile lor, de care noi nu prea o să ţinem cont, oricum. Dar e ok, cred, să aibă o ocupaţie, în definitiv uneori prea se exagereaza cu discriminarea femeilor, iar regulile astea de la OBR mai echilibrează un pic balanţa.

Yeah, right! :)))))))))))

M-ar fi bucurat, însă, ca OBR, să se ocupe un pic şi de chestii mai serioase, cum ar fi un pic de educaţie a domnilor, fiindcă unii dintre ei mai au şi obiceiuri rele. Poate urmează, cine ştie…

În rest, rămâne cum am stabilit. Cum am stabilit noi, adică :p

Intimacy, honesty, commitment… sounds familiar?! Şi zice şi de bere, poftim!