E, deja, tradiție aniversarea blogului cu daruri pentru cititori. Sunt șapte ani de când am început să scriu printrerânduri (și încă patru pe alte platforme, înainte de asta, dar cine-i mai numără?), nu știu când au trecut, parcă mai ieri scriam prima postare. Din primul an am considerat că ziua blogului merită serbată cu cititorii, cu daruri pentru ei, ca mulțumire că (re)vin aici, și am continuat campania asta în fiecare an.

De ce iubim femeile? – dacă n-ați auzit, măcar, de cartea asta, probabil că locuiți undeva foarte departe, fără acces la net, și citiți postarea asta imprimată pe o hârtie adusă de un porumbel călător.
Sunt înșirate acolo o grămadă de chestii drăgălașe, motive numai bune de redat pentru orice femeie care are nevoie de citate pentru a se (auto)motiva, pe sine și pe alții. Chestii izvorâte din imaginația unui scriitor. Bang! Succes de piață, că doar de-aia a și fost scrisă. O felicitare pentru orice ocazie.
Dar ce vor femeile? Hm?

Au trecut șase ani de când, nu fără emoție, într-o zi de iarnă așezam online prima postare pe blogul ăsta. Șase ani în care, datorită blogului, am trăit o mulțime de experiențe frumoase, am cunoscut oameni de care am prins drag, am încercat să îndrept strâmbe ori  am adus un strop de bucurie, am primit și am făcut daruri.
Știu că pe la conferințe se zice că e bine să ai o strategie. Eu n-am avut obiective de trafic și nici altă strategie în afara onestității. Am scris mereu ce mi-a plăcut și despre lucrurile în care cred, alea care mă bucură și, uneori, da, alea despre care cred că am putea să le facem mai bune împreună.
Și, ca de obicei, la aniversare, gândurile și darurile sunt pentru cititori. Fără voi, blogul ăsta putea să fie la fel de bine un jurnal pe hârtie sau o colecție de statusuri rătăcite pe rețelele sociale.

Când ești freelancer (toată lumea crede că) poți să-ți faci programul după propriul tău plac și fiecare zi e, mai mult sau mai puțin, un fel de dolce far niente. Te trezesti, o arzi pe net, mai muncești un pic, ieși la o plimbare, o mai arzi un pic pe net, mai trimiți un mail, mai citești o carte, ieși la o bere (moka, desigur, că ești și blogger), vii acasă, dormi până târziu a doua zi. Și nu e așa. Oh, de fapt nu e deloc așa, fiindcă freelancerul, practic, nu prea pleacă acasă când se termină programul fiindcă el nu are un program care să se termine!

Prin urmare, abia aștept perioada relaxată a sărbătorilor de iarnă să lenevesc pe canapea ca o pisică, cu cărți și filme. Sigur că o să fie și latopul pe-acolo, sigur că o să mai și lucrez una-alta, dar tot urmează câteva zile fără termene limită. Și multe filme tematice, chiar și Home Alone, orice îmi dă un reset și mă pregătește pentru anul care vine!

Mereu m-am gândit că, de fapt, plăcerea de a dărui nu este, cu adevărat, o formă de generozitate ci un soi de mic egoism. Știu, nu sună prea măgulitor, dar e atât de fain să faci bucurii celor de care îți pasă! Și nu e neapărat nevoie să fie ceva cu super valoare ci și lucruri simbolice, cele care îți arată că te-ai gândit la dăruit și că îți pasă, că ai vrut să-i faci o bucurie.

Și, da, îmi place să fac daruri prietenilor, inclusiv pentru că mă bucură și pe mine bucuria lor.

Cu cât e evervescența cu beculețe și hărmălaie mai mare, cu atât aș vrea liniște și tihnă în perioada sărbătorilor! Când încerci să ajungi în Piața bucureșteană de Crăciun și te împiedici de mulțimea de căscați de n-ai pe unde să te strecori, ți se ia aproape de tot, la fel când asculți a 165763746-a oară vreun colind american.

Și, cu toate astea, când hărmălaia se liniștește și îmi recapăt orașul, când e ordine și curățenie în casă, scot decorațiunile de iarnă iar mirosul de cozonac și pâine de casă dau buzna în sufragerie… îmi place Crăciunul! Și, desigur, mai sunt și cadourile!

S-a făcut final de august iar eu n-am simțit mai deloc vara asta, și nu mă refer doar la canicula care ne-a cotropit ci și la relaxare. Lasă că oricum nu sunt genul care știe să-și ia vacanță din aia cu telefonul închis și mail cu autoresponse, și oricum toată lumea care știe cât m-am plimbat vara asta crede că am fost într-o vacanță de aproape trei luni – ceea ce, mă credeți sau ba, chiar nu e cazul, că am prestat piarește și/sau blogosferic pe toate coclaurile pe care am fost.

Mai rău, sunt în urmă cu cititul fiindcă seara, frântă fiind, limita era de cel mult o pagină până să-mi pice tableta din mână, iar eu în mașină nu pot să citesc, fiindcă mi se face rău.

Oare știți voi cine a intrat în Cartea Recordurilor pentru cele mai multe bilete vândute, 1,6 milioane, într-o singură zi? Sau cine a intrat în Cartea Recordurilor pentru cele mai multe, 17, Brit Awards? Și, pe lângă voce, se mai pricepe să cânte și la chitară, vioară, tobe, pian ori muzicuță?

Sau cine o să vină, în sfârșit, în România, pentru un super concert, pe 17 iulie?
Dacă nu știți, și nici nu vă interesează, e ok, puteți să vă opriți aici cu cititul: postul și concursul ăsta nu sunt pentru voi :)

Fred Cook nu pare un CEO obișnuit. E relaxat, deși conduce un grup de comunicare cu birouri în multe țări, și e parte dintr-o profesie în care zilnic apare ceva neprevăzut, ceva urgent. Sigur, experiența extinsă de viață și de lucru în agenție își spune cuvântul: are încredere în echipa lui și în faptul că, orice s-ar întâmpla, există o rezolvare.

A avut numeroase joburi, de la portar până la vânzător într-un magazin de pielărie, în Italia, a văzut lumea, a predat engleză, a lucrat pe un vapor și a condus acasă șoferi prea beți ca s-o mai poată face singuri. La 36 de ani, a luat câteva cursuri de PR și a încercat să găsească un job, dar cum asta nu s-a întâmplat, a început să lucreze ca un freelancer, promovând prieteni și mici afaceri. În câteva luni a reușit să aibă o listă de clienți suficient de impresionantă și a primit un job la Edelman: Account Mannager pentru KFC. Șase luni mai târziu, era sunat de un headhunter și recrutat pentru o agenție mică, Berkhemer and Kline, care a fost cumpărată de Golin (pe atunci și Harris) la scurtă vreme.

Așa și-a început Fred Cook drumul spre cea mai înaltă poziție globală la Golin.

Ieri pe FB cineva de la mine din listă întreba de un curier de încredere, că ăla nu răspunde, ălălalt nu poate veni să ia pachetul și mai știu eu ce. I-am recomandat TNT, fiindcă mie mi se par de încredere și pentru că n-am auzit pe nimeni să se plângă de ei. Și, nu în ultimul rând, cum am mai zis, știu chestii de la ei din curte!

Zis și făcut, a zis persoana în cauză, o oră mai târziu, pachetul era deja predat curierului la Cluj!