Anul ăsta am fost implicată într-una din surprizele – plăcute, sper! – pe care cei de la Evensys le-au pregătit participanţilor la Webstock, drept urmare am un pic mai multe aşteptări de la aceasă ediţie. Asta, cu toate că am întâlnit, deja!, 15 oameni speciali, o colecţie deosebită de oameni care nu s-au mulţumit să fie ci să facă. Şi nu puţin! Îi veţi cunoaşte şi voi mâine şi sper că vă vor fi inspiraţie, tot aşa cum mi-au fost şi mie.

M-am uitat azi peste ce scriam de la acest eveniment în 2011 şi în 2012, practic, premisele ediţiei de mâine. Aş vrea să cred că am crescut şi că ne maturizăm, fără, însă, a uita că joaca este bună. Citiţi!

Anul trecut am fost la Toamna Orădeană, şi mi-a plăcut şi am adus multe poveşti faine de acolo. Anul ăsta nu s-au aliniat agendele (nici măcar aia a festivalului cu pricina, dar asta e altă poveste) şi planetele, dar Oradea are, în perioada asta, un festival de teatru, internaţional chiar, şi de-asta s-a dus acolo Oltea Zambori aka Nebuloasa, şi a avut amabilitatea să scrie următorul guest-post – foarte mulţumesc!!!
Drept răsplată, Olteo, mănâncă o brioşă d-aia cu stafide de la Conti în numele meu! :))

Cu siguranță, prezența la concerte live se numără printre obiceiurile mele sănătoase, fiindcă cele mai multe dintre aceste evenimente sunt experiențe care te încarcă cu o minunată energie pozitivă. Ășa a fost și concertul pe care l-a susținut Patrice aseară la festivalul Plai.

Frigul și ploaia de ieri n-au ajutat prea mult la cheful de concert, însă Maia Vidal, artistul rezident la Plai și, mai alex, Vieux Farka Toure, un artist din Mali cu un sound special – căutați și ascultați că nu vă zic de rău. După o pauză nu prea lungă pentru un scurt sound check, pe scena Plai a apărut Patrice, probabil cel mai așteptat artist de la această ediție a festivalului, asta cu toate că a fost aici și anul trecut. Sau poate tocmai de-aia!

Azi la Plai a plouat mărunt şi, în consecinţă, nici gradele Celsius nu prea s-au înghesuit la încălzit atmosfera. Ca să fim în ton cu vremea, probabil, am stat la cortul chill şi măcar nu ne-a plouat. Ba chiar i-am admirat pe cei care au avut suficient avânt şi energie pentru un curs de yoga!

Pe la prânz am văzut spectacolul de teatru al celor de la Penitenciarul din Timişoara. Din păcate, ploaia nesuferită şi faptul că detest umbrelele m-au alungat din faţa scenei după vreo 20 de minute. Am fost acolo suficient, însă, ca sa-mi dau seama că eroul principal nu doar că memorase bine textul, dar îi şi plăcea să joace, să fie acolo, pe scenă şi în faţa publicului.

După ce ieri incinta de la Muzeul Satului Bănăţean era animată doar de voluntarii Plai, azi pe la amiază au început să apară şi spectatorii.

N-a trecut prea mult timp până când atmosfera s-a însufleţit, iar căsuţele, corturile, barurile s-au umplut de muşterii. Ba chiar şi campingul, căci sunt unii curajoşi care s-au cazat acolo, deşi noaptea se anunţă mai degrabă răcoroasă.

Nu cred că mai știu să spun care e primul eveniment în organizare căruia am fost implicată, cel mai posibil a fost vreo serbare școlară pregătită pentru 8 martie, știți modelul, “E ziua ta, mămico, în dar ți-am adus inimaaaaa”. Nici măcar n-aș putea spune că atunci a început să-mi placă să fac asta. Dar îmi place!

E ceva legat de toată bucătăria unui eveniment care nu se compară cu nici un alt soi de experiență, o energie bună care vine de la oamenii implicați. Ei se implică pentru că le place, cred în eveniment, artiști, public, loc în comunitate, sunt sumedenie de motive! și datorită acestei implicări apare o energie care nu are asemănare: faptul că munca ta, oricât de mare sau mică, e importantă.

Mă aşteaptă un sfârşit de săptămână vesel şi muzical, dar şi inspiraţional, sper eu. Cu alte cuvinte, mă duc pe-un picior de Plai, festivalul Plai, care se întâmplă la Timişoara între 13 şi 15 septembrie, cu muzicieni de soi, adică Baba Zula, Patrice, ZAZ şi alţii, da’ tot foarte mişto.

Sunt două atitudini care mă fac să iau foc, atunci când vine vorba despre oamenii cu care lucrez: Nu e treaba mea! şi Lasă, mă, că merge şi-aşa! Şi dacă la prima rezolvi pur şi simplu delegând, fără prea multe discuţii suplimentare, a doua ţine de mentalitate.

Mă scoate din sărite acest merge, lucrul făcut de mântuială, cârpeala. Să ţină, să vină banul, să fie suficient. Dacă clientul e mulţumit, e ok, oricum ar fi, ce dacă noi ştim că se poate mai mult, mai bine?  E genul de atitudine care nu iese din zona de confort, cuminte, mică, uneori aproape meschină. Călduţ, aşa. Comod. Bleah!

Nu e nevoie de operaţii dureroase şi costisitoare ca să ştergi mulţi ani din calendarul personal. Tot ce-ţi trebuie e un spectacol perfect în care muzica, elementele acrobatice, culoarea, umorul şi un praf magic de nostagie se îmbină perfect. Aşa a fost Alegria şi, pentru două ceasuri şi-un pic, am redevenit copil, cu oooo-uri şi aaaa-uri rostite cu sinceră uluire şi încântare.

Văzusem, fireşte, spectacolul înregistrat, chiar de mai multe ori, dar nimic nu se compară cu doza de bucurie pe care ţi-o oferă reprezentaţia live, când chiui alături de ceilalţi copii din sală, strigi Up!, că aşa spune clovnul mov, şi te străduieşti să prinzi o fărâmă de confetti din furtuna care l-a surprins pe Tristulică – aşa l-am botezat pe clovnul gri. Celălalt, al treilea, a primit numele de Portocală – şi ei au fost preferaţii mei, fiindcă, nu ştiu de ce, dar nu mă aşteptam ca poantele unor clovni, fie ei şi de la Cirque du Soleil, să mă facă să râd cu poftă.

Sub cupola de la Romexpo era destul de întuneric ieri după amiază, dar pe măsură ce coboram spre scena Alegria, m-am surprins emoţionată că aveam să intru, din nou, în culisele Cirque du Soleil. Undeva, la înălţime, se repetă pentru numărul de acrobaţie aeriană. Câţiva artişti sunt la 15 metri de pământ, fac prize şi salturi.

Deodată se aude un zgomot asurzitor, ca un tunet. Unul dintre acrobaţi sărise în plasa de sub ei. Însă, pentru ca talcul de pe palmele lor să nu se aşeze pe scenă, lipită de plasă, sub ea, e un plastic imens care face zgomotul cu pricina. Ai senzaţia că se rupe cupola. “Îi doare când fac asta?”, o întreabă cineva din grupul de jurnalişti pe Vanessa, PR-ul Alegria. “Nu. Câtuşi de puţin. Şi o să vă obişnuiţi cu zgomotul în câteva minute. Cred.. “, adaugă zâmbind.