… te pregăteşti de o revedere, una despre care nici măcar n-ai vrut să-ţi imaginezi când, cum şi, mai ales, dacă o să se întâmple vreodată! Deşi, desigur, n-ai putut să nu te gândeşti, măcar un pic, când sau cum. Şi aşa au trecut 11 ani.

Dacă God n-ar fi apreciat în mod particular ironia sorţii, sunt sigură că, pentru câteva zile, chiar ar fi contat cum e vremea în Londra. M-am interesat, totuşi. Cu cât se apropia data plecării, cu atât mai multe dintre cele patru zile pe care le voi petrece acolo deveneau ploioase în prognoză. Acum sunt toate patru aşa.

Nu-mi pasă.

De fiecare dată când am avut ocazia de a sta de vorbă cu studenți sau absolvenți de comunicare am fost neplăcut surprinsă de lipsa lor de curiozitate și, de multe ori, și de lipsa de entuziasm. Știu că e complicat să găsești un job de director PR imediat ieșit de pe băncile facultății. Este, în același timp, și greșit. Managementul reputației presupune exercițiu și doar teoria nu te pregătește, nu suficient, în orice caz, să ai de-a face cu excepțiile de la reguli, situații de criză și alte chestii nuchiarașadedrăguțe care se întâmplă în activitatea curentă a unui comunicator.

Tocmai de-aia, ca să lămurim niște lucruri, am rugat mai mulți manageri cu experiență în industria autohtonă de PR, să ofere câteva sfaturi și resurse pentru cei care au început acum studiul universitar al acestei discipline. Prima invitată a fost Sorana Savu de la Premium PR, iar astăzi este rândul Crenguței Roșu de la DC Communication, căreia îi mulțumesc mult, de asemenea, pentru răgazul de a răspunde la întrebări.  Citiți, conspectați, băgați la cap!

Până să fac balet, în copilărie, pentru vreo câteva luni, eram convinsă că balerinele dansau pe vârfuri tot spectacolul şi mă miram, cu mintea mea de copil, cum pot să stea cocoţate aşa ceasuri întregi.  Când am început baletul, însă, şi am primit o pereche de poante, misterul a fost întrucâtva rezolvat. Nu-mi plăceau şi nu mi se păreau comode, însă faptul că erau roz, chiar şi aşa, pal, a compensat o parte din suferinţă.

“Cariera” mea în balet s-a încheiat repede, fiindcă m-am plictisit repede de plié, pique, jeté, pointe, cabriole şi alte exerciţii pe care nu mi le mai amintesc acum. După ce făcusem gimnastică, sport în care disciplina e teribil de strictă, eram sătulă de comenzi, iar eu aveam mai mult chef de joacă decât de exerciţii, iar şi iar!

… se aliniază planetele, aşa cum se întâmplă, în ciuda tuturor mişcărilor de pe cer, doar odată la 11 ani şi, probabil, doar de două ori într-o viaţă – a nu se socoti matematic pentru că rezultatul, nu e, oricum, la finele cărţii, scris invers, cu litere mici.

Deci rar. Un fenomen despre care astronomii şi astrologii, cu ochelarii lor în forma de semilună, încă dezbat aprins dacă ar fi avut vreo şansă să se repete sau nu. Din laboratoarele lor, privesc cerul prin telescop, derulează toate hărţile astrale, fac calcule complicate şi vorbesc agitat.

Adevărul e că vremurile bune n-au părut nicicând atât de bune ca această aliniere a planetelor ce va sa vină. Curând. Ţine patru zile şi se cheamă zodia aleii către cetate.

Am un sentiment indefinit de deja vu chiar când scriu despre sentimentul indefinit de deja vu. Mai trebuie să apară iepurele cu joben si suntem acolo!

… ţi se face dor de un cer violet în care, luna, dacă ai găsi-o, albă ar fi. Toată. Cam aşa:

Şi îţi dai seama că, da, ai putea s-o pictezi, totul şi orice poate fi pictat în oricâte culori şi tonuri ne duce mintea şi imaginaţia. Adevărul este, însă, că luna rămâne pe cer, şi e mai bine că se întâmplă aşa, altfel s-ar duce naibii nişte repere.
E atât de simplu.

Că tot văd, cu bucurie (sau invidie!), poze şi poveşti de la Enescu zilele astea, şi pentru că sunt unii care se plâng că nu mai suportă cum toată lumea e fan de muzică clasică în perioada asta, iată, asta e pentru ei:

(via Andi)

De fiecare dată când ascult un concert sunt vrăjită de felul în care cineva şi-a imaginat o lume întreagă transpusă în sunete, şi tot aşa încerc să fac şi eu. Dialoguri între pian sau vioară şi orchestră, ritmul impus de dirijor, orice poate deveni “a fost odată…”

Sâmbătă m-am trezit la 11. Chiar 11 fix, atât arăta telefonul. Mi-am făcut cafea, am lenevit pe net vreo oră jumate. Am fost la piaţă, să iau chestii bune de gătit. Afară era soare şi mult mai cald decât mă aşteptam. În ultima vreme am văzut cum e vremea mai mult din reacţiile de pe Facebook!

M-am dus la piaţă cu muzica în căşti, fredonând pe stradă, spre mirarea unora dintre trecători. N-am mai văzut de ceva vreme piaţa atât de bogată, colorată şi aglomerată. Eram aşa de veselă că aş fi dansat printre tarabe după săptămânile pe care le-am avut, cu un proiect fain dar amplu, şi cu altele, personale. Mi-am luat legume pe alese, şi struguri din ăia buni, parfumaţi, şi am pornit să caut tufănele colorate, fiindcă nu e toamnă până nu am tufănele în casă – am acum o grămadă, aşa de multe că le-am pus în frapieră! :))

Azi m-am trezit azi cu o poftă grozavă de toamnă şi de… Leonard Cohen! Şi dacă pe prima o înţeleg, fiindcă am fost tare prinsă cu munca în ultimele două săptămâni, prea prinsă ca să observ cum se schimbă culorile iar soarele devine mângâietor şi blând, a doua mi-a ridicat sprânceana.

Îmi place mult Cohen, am fost la toate cele trei concerte din România şi mi se întâmplă adesea să am chef să-i ascult un anumit cântec. Dar de data asta aveam chef de mai mult decât de unul, aveam chef de toate! Şi pe urmă mi-am dat seama că subconştientul meu ştia mai bine în ce zi suntem, 21 septembrie, adică, da, ziua lui Leonard şi, pentru mine, o aniversare cu gust dulce amărui: ultimul eveniment făcut cu/pentru JN, primul concert Cohen la Bucureşti.

Avem tot felul de măşti pe care le purtăm în funcţie de împrejurări, atât de multe încât, uneori, nici noi nu mai ştim cum suntem în realitate. Aproape că a devenit natural să ne ascundem sentimentele ca să nu fim răniţi, să ne ascundem părerile ca să nu fim judecaţi ori să zâmbim când nu avem motive, iar unii dintre noi am dus îndeletnicirea asta a disimulării la rang de artă.  Şi nu, nu mă refer la actori.

Trăim într-o junglă, pe repede înainte, ţipăm după autentic, dar consumăm aparenţe.

Azi am ajuns într-un salon de oncologie pediatrică. Pereţii erau coloraţi, iar figurile de prinţese şi alte personaje din desene animate atârnau vesel din tavan.

La intrarea în saloane, pe uşi, cartoanele care te anunţau că trebuie să porţi mască aveau, de asemenea, figuri ale personajelor iubite de copii.

Dincolo de uşi, copiii. Unii însoţiţi, alţii nu. N-am mai vrut sa intru în saloane. Am vrut să fug şi m-am întors către scări.

Pe hol, într-un scaun cu rotile, un băieţel fără păr mă studiază precaut. Sunt un adult nou, probabil încă unul care ar putea să-l chinuie cu tratamente în timp ce-i cere să fie curajos. Dar n-am halat, totuşi.
Îi zâmbesc, şi cei mai albaştri ochi îmi întorc blând o privire de om bătrân, obosit. N-are mai mult de patru ani.

N-o să uit niciodată privirea aia, niciodată.

Iar acum spuneţi-mi cum e mai important să salvăm câinii maidanezi şi alte localităţi. Chiar vă rog!