noi suntem mândri şi veşnici şi, drept urmare, nemuritori în mintea noastră, dar nu cea de pe urmă. care, după cum îi este numele, vine abia în fine, atunci când, suficient de ironic, ca atâtea alte lucruri anapoda pe lumea asta, e prea târziu şi din tine a mai rămas doar gândul ăsta. şi regretul că nu eşti nemuritor. sau eşti suficient de nebun norocos încât nu-ţi dai seama că v-aţi destrămat, şi tu şi gândurile tale, ca o haină mult prea purtată.

Am văzut odată, la un How It’s Made, cum se face sângeretele. O chestie închisă de culoare, cu tot felul de ingrediente şi sânge praf. Chiar praf, la modul propriu! Peste care se adăuga o zeamă, după care tot amestecul e frământat într-un malaxor. Mie nu-mi place… nici nu ştiu ce e! Un cârnat? Un pateu? În fine. Nu-mi place. Dar ideea e că până la urmă, toată clisa aia era pusă frumos în nişte “maţe” de plastic, negre, etichetată şi trimisă la vânzare. Black pudding. Englezilor le place!

Când eram mică visam adesea că sunt imponderabilă. Uneori cădeam, în gol, la nesfârşit, alteori zburam. Îmi plăcea, fireşte, mai mult când zburam. Era un zbor ciudat, mai mult o plutire, nu-mi luam avânt decât un pic, aşa, o bătaie uşoară cu piciorul pe pământ, şi gata, aveam propria mea reţea de autostrăzi aeriene. Şi când mă trezeam îmi era mereu poftă de vată de zahăr, rotocoale mari de nori pufoşi, parfumaţi şi dulci, care ţi se lipeau prieteneşte de faţă. Şi râdeam.

De când suntem mici, în viaţa intrauterină, primul lucru cu care suntem învăţaţi sunt testele. La naştere, imediat, urmează altele. În copilărie – îmi amintesc clar! – erau testele de exudat faringian: un băţ învelit într-o bucată de tifon pe care medicul sau asistenta ţi-l vîra în gât ca să vadă… nu ştiu ce! Dacă nu ieşea bine testul, urma un tratament cu ceva pastile care culmina cu un moldamin, o injecţie dureroasă pentru lipsa căreia aş fi renunţat bucuroasă la cea mai iubită jucărie!

La grădiniţă, iar teste, la şcoală nu  mai spun, anual, trimestrial, semestrial, câte un test la fiecare materie, mereu, fără oprire. Nimeni nu te întreba ce crezi, ce simţi, ce-ţi place, ce gândeşti, nu, asta nu e interesant. Interesant e dacă cunoşti sau nu materia predată. Ca să vezi!

luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică, luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică, luni…

socotea zilele cu degetele lipite de calendarul mic din agendă, pe furiş, de parcă cineva chiar i-ar fi dat atenţie ei, în colţul biroului, aproape complet ascunsă de ficusul imens, căruia îi ştergea frunzele de praf în fiecare vineri şi   neapărat după ce pleca şeful. asta fiindcă odată îi făcuse observaţie că acolo nu e grădină botanică: parcă îl şi revedea, învârtindu-şi stiloul în aer de parcă ar fi desenat nişte coroane imaginare de copaci!

N-am ştiut, până azi, că există o Zi Internaţională a Toleranţei, instituită de UNESCO acum şase ani, pentru a atrage atenţia asupra violenţei, discriminării, marginalizării, rasismului şi, din păcate, lista manifestărilor lipsite de toleranţă nu se opreşte aici.

Mai mult decât orice sărbătoare comercială gen Halloween sau Sfântu’ Valentin, mi s-ar părea să marcăm cumva această zi şi noi, românii, fiindcă, deşi extrem de toleranţi cu nesimţirea şi minciunile care vin de sus în jos, suntem în stare să pocnim chiar şi pe cel care compostează abonamentul în RATB înaintea noastră, dacă nouă ni se pare că aveam întâietate. Sau, dacă vreţi să ştiţi cam cât suntem de toleranţi, uitati-vă un pic la trafic…

Judecăm, adesea, doar după aparenţe şi după un set propriu de valori care sunt, vai!, atât de subiective – ceea ce n-ar fi atât rău, până la urmă, dacă subiectivismul ăsta ar fi educat, însă cum noi mai degrabă muncim, nu gândim, dăm cu sapa, nu cu mapa, subiectivismul e adesea legat de “am văzut eu la televizor” sau “mi-a zis vecina”.

Nu spun că eu nu fac asta, uneori sunt chiar aprigă precum o mamă-vultur în apărarea puilor când am ceva de pus la colţ, mai ales dacă mi se pare principial greşit, însă încerc, pe cât posibil, să nu mai pun de toţi şi de toate în nişte cutiuţe mentale clar etichetate. Suntem diferiţi, nu doar buni sau răi, şi, oricum, nimeni nu e fără de păcat.

Deci Ziua Internaţională a Toleranţei, da? Să fim mai buni astăzi. Măcar astăzi. Hai, poate şi în weekend? :)

intr-o seară (sau poate era chiar noapte, cine mai număra orele?!) stateam la povesti si dupa aia a venit o dimineaţă şi erau nişte pescăruşi, mai ştii?, că ne-am şi mirat ce căutau pe-acolo când eu spuneam că-mi e dor de mare, şi tu ai zis ceva… nici nu mai ştiu prea bine! de fapt… chiar aşa! ce spuneai?

şi pe urmă ne-a luat valul. sau aşa ceva.

Acum doi ani, la FITS, am apucat să văd fix două spectacole: unul românesc, underground, care mi-a făcut harcea parcea timpanele, şi un altul, care a compensat multe lucruri: Warum Warum (De ce? De ce?) în regia lui Peter Brook şi interpretarea excepţională a lui Miriam Goldschmidt, acompaniată de Francesco Agnello la hang, unul dintre cele mai bune spectacole de teatru pe care le-am văzut vreodată – încă mă bântuie!

Pe 6 şi pe 7 noiembrie, Warum Warum a fost prezent în cadrul unui festival internaţional de teatru moscovit care durează ceva mai mult de o lună de zile şi care a reunit spectacole, trupe şi regizori faimoşi printre care Meno Fortas şi Eimuntas Nekrošius, Lev Dodin sau Amid the Clouds, multipremiatul spectacol scris şi regizat de Amir Reza Koohestani. Revenind la Warum Warum, am citit pe site-ul festivalului câteva cuvinte de la Peter Brook care mi-au pus nişte lucruri într-o altă perspectivă şi m-am gândit să le redau aici, poate vă inspiră şi pe voi (Merci, Francesco, pour me montrer ces pensées et de me faire sourire!)
Din nou, fără traducere, de data asta pentru că n-aş putea cuteza să interpretez vorbele marelui regizor!

Când am fost la Comedy Cluj, mi-am luat un răgaz de câteva ceasuri ca să (mă) rătăcesc prin Grădina Botanică. E foarte frumoasă, faină, cum ar zice clujenii, şi vă recomand să mergeţi pe-acolo când aveţi ocazia: e monument istoric, e bine întreţinută şi are vreo zece mii de plante. Iar raţa de pe minilac o să se bucure de vizită – e foarte prietenoasă!

Când am început să scriu pe blog, pe un blog, acum mai bine de şase ani, am pornit de la ideea de jurnal online şi, deşi tot ce scriam acolo era personal, nu tu interviuri, nici gând de petreceri online sau aşa ceva, nici măcar nu-mi semnam posturile cu numele meu ci cu pseudonimul – oarecât consacrat, ce-i drept! – de Ilinca Dima. Şi până n-am ajuns printrerânduri, tot Ilinca am rămas online, cu supărările şi bucuriile mele personale, vorbind, adesea, codificat, mai ales când mă supăra vreun coleg sau, mai rău, vreun şef!

Blogul ăsta pe care-l citiţi acum – şi vă mulţumesc pentru asta! – e altfel, e mai puţin personal şi mai mult un produs publicistic, dacă vreţi, legat de ceea ce iubesc şi de ceea ce mă face să reacţionez, mai mult decât legat de ceea ce fac. Încerc să aplic lecţiile învăţate de la Darly şi să scriu de lucuri faine pe care vreau să le arăt cu textele mele, şi să ajut, pe cât pot, tinerii care încearcă să lucreze în comunicare, cu oricâtă experienţă am căpătat eu în ăştia zece ani de când lucrez în acest domeniu şi ce mai adun şi de la alţii – de exemplu, seria de interviuri cu şefi de agenţii de PR!

O să fiu onestă cu voi: uneori e dezamăgitor să vezi că articole la care ai muncit de ţi-au sărit capacele, ore de interviu sau de documentare, se bucură doar de câteva aprecieri, iar altele, cu subiecte poate mai facile, se rostogolesc pe net din recomandare în recomandare. Ieri, după ce am postat interviul cu domnul profesor Tifor şi am văzut că nu are comentarii şi nu prea e recomandat, m-am întrebat dacă nu cumva e ceva greşit la aşteptările mele de la voi ori la articol, pentru că dom’ profesor e atât de minunat! Iar azi, când am revenit acasă după o întâlnire matinală, şi am văzut că sunt şi comentarii şi multe recomandări, am avut pornirea asta să vă spun că sunteţi cei mai minunaţi pentru că îl iubiţi pe domnul profesor!

Aşa că, dragilor, acest post e, mai mult decât altele, special pentru voi, cu dedicaţie, aşa, fiindcă simt nevoia să vă mulţumesc pentru că reacţionaţi la lucruri faine, poveşti şi oamenii atât de frumoşi pe care eu încerc să-i aduc aici, printrerânduri. Mulţumesc!

(poza asta e făcută la Sibiu, în 2008, când nu-mi era tocmai bine, şi mă uit la ea de fiecare dată când am nevoie să-mi aduc aminte că ne trebuie şi văi, tocmai ca să putem simţi mai bine culmile!)