Haide, mă, îmi zic, să scriu şi eu de cartea lu’ Nedelea, ştiţi voi, Şoseaua Căţelu 42! Totuşi am citit-o într-o noapte pe toată! Adică aproape pe toată, că de început am început-o în altă noapte, pe la trei, da’ n-am apucat să trec de pagina 40 sau aşa ceva fiindcă mi s-au închis ochii. Normal!
Dar după aia am pus mâna pe ea, vineri, chiar înainte de ziua lansării, şi n-am mai lăsat-o până n-am trecut şi de “mulţumiri”! Şi m-am dus şi la lansare s-o cunosc pe autoare, ceea ce, vă imaginaţi, înseamnă că mi-a plăcut cartea, fiindcă, dacă nu-mi plăcea, nu băteam iar drumul până la Gaudeamus.
Când am propus – iar ei au acceptat! – proiectul cu poveştile orădene celor de la Cosmote nu mă gândisem foarte clar la ce poveşti minunate o să descopăr în oraşul de pe Criş, nici nu aveam cum să-mi imaginez că există un dascăl atât de minunat ca domnul profesor Tifor sau că Oradea o are pe doamna Maricica şi cartea de onoare cu autografe de la atâţia artişti şi alţi oameni faimoşi din ţara asta! Cum aş fi putut?!
Au fost o încântare, toate, şi ar mai fi cel puţin una, de şi-o găsi răgazul să fie scrisă şi ea, cândva, fiindcă e o poveste în care se întâlnesc viaţa şi moartea, în care se vorbeşte despre un erou al timpurilor moderne. Dar să nu anticipăm…
noi suntem mândri şi veşnici şi, drept urmare, nemuritori în mintea noastră, dar nu cea de pe urmă. care, după cum îi este numele, vine abia în fine, atunci când, suficient de ironic, ca atâtea alte lucruri anapoda pe lumea asta, e prea târziu şi din tine a mai rămas doar gândul ăsta. şi regretul că nu eşti nemuritor. sau eşti suficient de nebun norocos încât nu-ţi dai seama că v-aţi destrămat, şi tu şi gândurile tale, ca o haină mult prea purtată.
Am văzut odată, la un How It’s Made, cum se face sângeretele. O chestie închisă de culoare, cu tot felul de ingrediente şi sânge praf. Chiar praf, la modul propriu! Peste care se adăuga o zeamă, după care tot amestecul e frământat într-un malaxor. Mie nu-mi place… nici nu ştiu ce e! Un cârnat? Un pateu? În fine. Nu-mi place. Dar ideea e că până la urmă, toată clisa aia era pusă frumos în nişte “maţe” de plastic, negre, etichetată şi trimisă la vânzare. Black pudding. Englezilor le place!
Când eram mică visam adesea că sunt imponderabilă. Uneori cădeam, în gol, la nesfârşit, alteori zburam. Îmi plăcea, fireşte, mai mult când zburam. Era un zbor ciudat, mai mult o plutire, nu-mi luam avânt decât un pic, aşa, o bătaie uşoară cu piciorul pe pământ, şi gata, aveam propria mea reţea de autostrăzi aeriene. Şi când mă trezeam îmi era mereu poftă de vată de zahăr, rotocoale mari de nori pufoşi, parfumaţi şi dulci, care ţi se lipeau prieteneşte de faţă. Şi râdeam.
De când suntem mici, în viaţa intrauterină, primul lucru cu care suntem învăţaţi sunt testele. La naştere, imediat, urmează altele. În copilărie – îmi amintesc clar! – erau testele de exudat faringian: un băţ învelit într-o bucată de tifon pe care medicul sau asistenta ţi-l vîra în gât ca să vadă… nu ştiu ce! Dacă nu ieşea bine testul, urma un tratament cu ceva pastile care culmina cu un moldamin, o injecţie dureroasă pentru lipsa căreia aş fi renunţat bucuroasă la cea mai iubită jucărie!
La grădiniţă, iar teste, la şcoală nu mai spun, anual, trimestrial, semestrial, câte un test la fiecare materie, mereu, fără oprire. Nimeni nu te întreba ce crezi, ce simţi, ce-ţi place, ce gândeşti, nu, asta nu e interesant. Interesant e dacă cunoşti sau nu materia predată. Ca să vezi!
socotea zilele cu degetele lipite de calendarul mic din agendă, pe furiş, de parcă cineva chiar i-ar fi dat atenţie ei, în colţul biroului, aproape complet ascunsă de ficusul imens, căruia îi ştergea frunzele de praf în fiecare vineri şi neapărat după ce pleca şeful. asta fiindcă odată îi făcuse observaţie că acolo nu e grădină botanică: parcă îl şi revedea, învârtindu-şi stiloul în aer de parcă ar fi desenat nişte coroane imaginare de copaci!
N-am ştiut, până azi, că există o Zi Internaţională a Toleranţei, instituită de UNESCO acum şase ani, pentru a atrage atenţia asupra violenţei, discriminării, marginalizării, rasismului şi, din păcate, lista manifestărilor lipsite de toleranţă nu se opreşte aici.
Mai mult decât orice sărbătoare comercială gen Halloween sau Sfântu’ Valentin, mi s-ar părea să marcăm cumva această zi şi noi, românii, fiindcă, deşi extrem de toleranţi cu nesimţirea şi minciunile care vin de sus în jos, suntem în stare să pocnim chiar şi pe cel care compostează abonamentul în RATB înaintea noastră, dacă nouă ni se pare că aveam întâietate. Sau, dacă vreţi să ştiţi cam cât suntem de toleranţi, uitati-vă un pic la trafic…
Judecăm, adesea, doar după aparenţe şi după un set propriu de valori care sunt, vai!, atât de subiective – ceea ce n-ar fi atât rău, până la urmă, dacă subiectivismul ăsta ar fi educat, însă cum noi mai degrabă muncim, nu gândim, dăm cu sapa, nu cu mapa, subiectivismul e adesea legat de “am văzut eu la televizor” sau “mi-a zis vecina”.
Nu spun că eu nu fac asta, uneori sunt chiar aprigă precum o mamă-vultur în apărarea puilor când am ceva de pus la colţ, mai ales dacă mi se pare principial greşit, însă încerc, pe cât posibil, să nu mai pun de toţi şi de toate în nişte cutiuţe mentale clar etichetate. Suntem diferiţi, nu doar buni sau răi, şi, oricum, nimeni nu e fără de păcat.
Deci Ziua Internaţională a Toleranţei, da? Să fim mai buni astăzi. Măcar astăzi. Hai, poate şi în weekend? :)
intr-o seară (sau poate era chiar noapte, cine mai număra orele?!) stateam la povesti si dupa aia a venit o dimineaţă şi erau nişte pescăruşi, mai ştii?, că ne-am şi mirat ce căutau pe-acolo când eu spuneam că-mi e dor de mare, şi tu ai zis ceva… nici nu mai ştiu prea bine! de fapt… chiar aşa! ce spuneai?
Acum doi ani, la FITS, am apucat să văd fix două spectacole: unul românesc, underground, care mi-a făcut harcea parcea timpanele, şi un altul, care a compensat multe lucruri: Warum Warum (De ce? De ce?) în regia lui Peter Brook şi interpretarea excepţională a lui Miriam Goldschmidt, acompaniată de Francesco Agnello la hang, unul dintre cele mai bune spectacole de teatru pe care le-am văzut vreodată – încă mă bântuie!
Pe 6 şi pe 7 noiembrie, Warum Warum a fost prezent în cadrul unui festival internaţional de teatru moscovit care durează ceva mai mult de o lună de zile şi care a reunit spectacole, trupe şi regizori faimoşi printre care Meno Fortas şi Eimuntas Nekrošius, Lev Dodin sau Amid the Clouds, multipremiatul spectacol scris şi regizat de Amir Reza Koohestani. Revenind la Warum Warum, am citit pe site-ul festivalului câteva cuvinte de la Peter Brook care mi-au pus nişte lucruri într-o altă perspectivă şi m-am gândit să le redau aici, poate vă inspiră şi pe voi (Merci, Francesco, pour me montrer ces pensées et de me faire sourire!)
Din nou, fără traducere, de data asta pentru că n-aş putea cuteza să interpretez vorbele marelui regizor!