Am urmărit ieri seară desfăşurarea căutărilor şi informaţiile legate de accidentul aviatic în care un pilot şi o studentă la medicină şi-au pierdut viaţa… în demersul lor de a salva o altă viaţă. M-am supărat pentru că presa a dat ştirea morţii pilotului Adrian Iovan pe surse de tipul “localnic”, titrând moartea, mare, pe ecrane. M-am supărat şi pentru că toată această harababură a lui “se pare că a murit, cine a murit, sigur a murit, câţi au murit”, nu s-a gândit nimeni la familiile celor care au fost implicaţi în accident, nu s-au gândit că poate oamenii ăia nu au – şi nu cred că au avut  – alte surse de informaţii decât presa. Ce-o fi fost în sufletul lor, numai ei ştiu.

După ce a ajuns la glorioasa concluzie că statul risipește prea mulți bani cu alocația copiilor, ministra Mariana Câmpeanu a declarat azi că (de fapt) e preocupată de soarta femeii mamă și că dorește mult să-i simplifice viața, de exemplu prin semipreparate, ca să nu mai stea, ea,  mama și femeia, să curețe cartofi.

Că asta e problema femeii în societatea românească și din perspectiva ministerului muncii: curățarea cartofilor! Și ce bine că a fost identificată fiindcă, iată!, acum va fi rezolvată cu ajutorul semipreparatelor. Sigur, nu contează că alea sunt pline de chimicale, ca să reziste în pungă nici făcute, nici nefăcute, și, prin urmare, de fapt femeia nu e ajutată ci mai degrabă încurcată.

Aşa că, în semn de preţuire pentru ideea genială, am simţit nevoia să-i scriu o odă!

Zilele astea am avut alte priorităţi profesionale, prin urmare nu prea am avut răgaz să scriu pe blog. Asta nu înseamnă, totuşi, că nu am fost atentă la ce s-a întâmplat prin frumoasa ţărişoară, chiar şi aşa, prin ceaţa pe care puteai s-o tai cu cuţitul dimineaţa şi seara.

În prima zi a noului an, se ştie, e Concertul. Filarmonica din Viena, condusă, în 2014, de Daniel Barenboim, Baletul de stat vienez şi costumele minunate create de Vivienne Westwood au făcut deliciul prânzului – sau al dimineţii, dacă e să socotim orele mici la care ne-am dus la somn.

Dar subiectul zilei pare a fi fost valul de români şi bulgari care asaltează Marea Britanie… sau, de fapt, nu prea!

La final de an se fac tot felul de topuri, care mai de care mai inedite. Printre ele, şi cel al cărţilor furate din librării. Pe mine m-a distrat până la lacrimi următorul fragment:

volumul “Fii demn”, de Dan Puric, a fost cea mai furată carte, în anul 2013, din lanţul de librării care aparţine Companiei de Librării Bucureşti, au declarat reprezentanţii companiei – de aici.

Deci oamenii nu ştiau cum pot să fie demni, aşa că au decis să fure cartea care, chipurile, îi învaţă acest lucru. Hai, pe bune, tre’ să recunoaşteţi că e de râs. Mai ales dacă vă spun că printre cele mai furate titluri se află şi cartea lui Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste. Probabil că abia după aia, din carte, au aflat că una dintre cele zece porunci era Să nu furi!

Abia aştept! Şi filmul şi cartea!

Eu n-am permis auto, e un punct pe ordinea de… cincinal, cândva, să bifez şi treaba asta, dacă tot am făcut şcoala. Prin urmare, când e vorba de drumuri în afara oraşului, mai ales când e vorba de-o gaşcă, eu intru automat la categoria +1 în maşina (alt)cuiva. Ba chiar şi în oraş, uneori, se mai găseşte câte un prieten care să mă ia de la hypermarket cu tona de cumpărături cu tot – patria recunoscătoare! Nu de alta, dar stau destul de aproape de unul, prea aproape ca să chem un taxi să mă ducă acasă fără să fiu înjurată, dar prea departe, totuşi, ca excursia cu plase grele (de obicei se adaugă şi sacul cu nisip de litieră pentru colocatarul meu blănos şi 1-2-3 pungi cu mâncare, tot pentru el!) să fie comodă.

Probabil că de-acum, însă, prietenii mei săritori vor fi pasibili de amendă dacă mă mai ajută.

Ieri, parlamentarii şi-au făcut poftele siluind Codul Penal şi şi-au votat o imunitate care să le permită, lor, dar şi primarilor, ce oameni generoşi!, să nu mai fie deranjaţi de justiţie când comit acte de corupţie, trafic de influenţă, fals sau abuz în serviciu.  Deja există reacţii de-afară, unele chiar dure, care condamnă treaba asta, şi pe bune dreptate, politicienii autohtoni nu mai au nici o măsură şi nici măcar – asta mă scoate cel mai tare din minţi!!! – nu mai încearcă să-şi acopere cumva matrapazlâcurile, prostia, minciunile şi lăcomia. Au ajuns în zona în care se cred invincibili, ei, familiile lor şi toată clica de purtători de serviete şi pupători în fund.

Zilele trecute, la Craiova, extrem de preocupatul de cultură ministru al culturii, mai cunoscut şi ca Cel pe care piatra nu l-a nimerit, s-a trezit vorbind despre bugete şi cum ar fi mult mai bine şi mai frumos şi mai (festivalul) Shakespeare dacă, de exemplu, programul naţional pentru prevenirea şi tratarea celor cu HIV/SIDA ar fi redus la jumătate. Sau n-ar mai fi deloc. Fiindcă, a socotit ministrul Barbu, programul ăsta valorează cam cât jumătate din bugetul pentru proiecte alocat ministerului culturii.

Cu vorbele sale: Am fost cutremurat cand mi-am dat seama cate Festivaluri Shakespeare sau cat de amplu am putea face evenimentul, Festivalul Shakespeare de la Craiova, daca nu am avea acel program sau daca acel program ar fi la jumatate.

Probabil pentru că sunt mulţi bărbaţi pe care mamele lor îi întreabă când se însoară, maică, şi ei, să fie la casa lor, în rândul lumii, nişte americani s-au gândit să lanseze o afacere cu prietene virtuale: Invisible Girlfriend. Deocamdată serviciul nu e disponibil, dar urmează curând, se estimează că aproximativ de Crăciun primii clienţi se pot lăuda deja că au o prietenă!

Există trei variante de abonament, prietena de 10 dolari – Just Talking, de 30 – Getting Serious, şi de 50 – Almost Engaged, fiecare cu beneficiile sale de tip SMS-uri interactive, relationship status pe FB, poveste creată de beneficiar şi aşa mai departe.

Vineri am facut muncă necalificată la McDonald’s pentru a ajuta lanţul de restaurante să strângă bani şi să cumpere un tomograf pentru Spitalul de Copii “Grigore Alexandrescu”. N-a fost mare lucru ce-am făcut, dar a fost multă lume şi mi-a plăcut exuberanţa celor prezenţi, animaţi de sentimentul că fac bine.

Am pus o poză şi pe FB, cea de mai jos, şi sigur s-a găsit cineva care să comenteze că ar fi bine să nu hrănim copiii cu mâncare de la Mec.

În contextul, repet, în care cei de la Mec făceau o campanie pentru a achiziţiona un instrument scump de investigaţie pentru un spital de copii.