Statisticile spun că o femeie este victimă a violenţei domestice în România la fiecare 30 de secunde, că trei din patru astfel de cazuri nu sunt raportate la poliţie şi că aproximativ 60 la sută dintre români consideră că violenţa domestică e o chestiune privată şi că poliţia nu ar trebui să se amestece, deşi există, în ultimii ani, câteva sute de cazuri în care au murit femei ca urmare a violeţei domestice. De asemenea, avem de cinci ori mai puţine adăposturi pentru victimele violenţei domestice decât standardul european, lipsesc resursele pentru educaţie şi consiliere şi, în general, cam lipseşte interesul autorităţilor în acest sens.

Mă gândesc că poate aţi auzit de BBC, un fel de echivalent TVR şi SRR din Marea Britanie. Ei bine, de mai bine de trei decenii, ei au un program de caritate numit Children in Need prin care au adunat, în tot timpul ăsta, peste 600 de milioane de lire.

Sunt multe activităţi de strângere a fondurilor, cea mai importantă fiind un teledon care, anul trecut, a adunat puţin peste 26 de milioane. De lire. Anul ăsta,  există şi Children in Need Rocks, un concert cu nişte vedete, poate vă sună cunoscute numele lor: Robbie Williams, Kings of Leon, Dizzee Rascal, Little Mix, Barry Manilow, The Wanted, Ellie Goulding, Rizzle Kicks, Bastille, Passenger, The Lumineers, Tom Odell, Tom Jones, Madness şi Keane.

Mascota întregii campanii e Pudsey, un urs bandajat, care, anul ăsta, a beneficiat de personalizare din partea unor vedete, iar urşii astfel îmbunătăţiţi se vând la licitaţie cu preţuri destul de mari:

Ieri a avut loc un miting al medicilor în Bucureşti. Interesată fiind de problemele din sistem, aşa cum fiecare dintre noi ar trebui să fie, de fapt, am întrebat care sunt cererile cadrelor medicale. Citez din răspuns: “Alocarea pentru sănătate a 6% din PIB până în 2016, o legislație care să protejeze independența profesioniștilor dar și a autonomia spitalelor, apărarea demnității și renunțarea la denigrarea profesioniștilor de către autorități, o lege a salarizării specifică sistemului de sănătate; dublarea salariilor medicilor rezidenți, organizarea unităţilor medicale cu paturi în sistem public pentru asigurarea unor servicii promte şi de calitate pentru pacienţi”.

N-am putut să nu observ că ultimii pe listă sunt pacienţii. Şi am comentat în sensul ăsta. Şi am fost pusă la punct imediat de medici. De sus, de foarte sus de undeva, atenţia şi dispreţul lor s-au pogorât asupra mea doar fiindcă am spus că pacienţii ar trebui să conteze ceva mai mult în toată ecuaţia asta…

Mai nou se răspândeşte la noi şi moda Halloweenului, cu bostani sculptaţi, meniuri speciale, petreceri tematice şi costume mai mult sau mai puţin reuşite. Zi liberă de la Guvern nu vreţi?!

Nu pricep de ce, dintre toate lucrurile de afară, noi ne găsim să importăm numai distracţiile şi prostiile! Nu e suficient că nu mai avem Dragobete, fiindcă l-a furat Valentin, sau că sărbătoarea Crăciunului nu mai are aproape deloc semnificaţie religioasă ci totul s-a transformat într-o goană după cadouri şi reduceri şi oferte şi Moşi Crăciuni ofiliţi la fiecare colţ de stradă. Nu, ne trebuia şi sărbătoarea comercială a sperietorilor!

Bine că ne plac fantomele americane dar lăsăm în paragină zeci de castele şi palate existente în România, ca Nopcsa, Micul Trianon, Kemeny, Banffy, Teleki şi atâtea altele. Da’ de ce să importăm nişte respect faţă de trecut, sau măcar nişte respect, aşa, în general, când, iată, putem să ne distrăm cu un meniu special de Halloween?!

Bleah!

În orice firmă cu minime pretenţii, cei care aplică pentru un post executiv sunt trecuţi şi prin ciur şi prin dârmon, cu teste de personalitate, de aptitudini, de engleză, computer şi ce s-o mai testa prin companii. La Guvernul României, însă, nu e cazul. Dincolo de ăia care au sau au avut dosare penale, dincolo de incompatibilităţi, mincinoşi şi plagiatori dovediţi, avem una bucată ministru care nu ştie nici gramatica de bază: Maria Grapini.

Pe pagina ei de FB e plin de tot soiul de mostre în sensul ăsta:

“Oamenii au fost generosi si au donat s-au au licitat” sau “Vreau sa anunt ca ii voi sterge din lista sau ii voi bloca pe toti cei care injura ,foloseste un limbaj neadecvat unei discutii civilizate sau nu are curajul sa-si puna poza si datele de indentificare .”

Şi sunt multe asemenea exemple, suficiente cât să fie clar pentru oricine că ministra e certată cu gramatica limbii române şi cu ortografia.

Nu pot sa fiu de acord insa ,ca vom putea schimba omul prin hotarari de guvern ci prin educatie ,cultura ,asezarea corecta a scarii valorilor etc.Ca sa putem investi in educatie ,cultura avem nevoie de bani si de aceea avem nevoie de locuri de munca de economie sustenabila (…) – eu aş vrea să ştiu cum putem schimba omul ăsta din guvernul ăsta. Mă mulţumesc şi cu o HG, de data asta…

Nu de alta, dar e incorect faţă de toţi cei care termină acum generala sau  liceul şi sunt la fel de certaţi cu gramatica. Ei nu au cum să intre în Guvern: sunt prea mulţi!!!

Poate ştiţi, poate nu, dar metroul londonez a împlinit 150 în 2013, prilej cu care Metrorexul lor, care se cheamă, simplu, London Underground, a produs şi distribuit o mulţime de broşuri cu poezii. Una dintre broşurile astea a ajuns la mine zilele trecute via Piccadilly Circus iar conţinutul şi, mai ales ideea, m-au sedus fără doar şi poate.

Fiecare petrecem mai mult sau mai puţin timp în metrou, ne uităm la ceilalţi sau, dimpotrivă, citim, ascultăm muzică, ne gândim la ale noastre, şi dacă toate astea inspiră la poezie, de ce nu?

Nu-mi place primarul Oprescu, mi se pare de o aroganţă strigătoare la cer, o gogoaşă de PR şi propagandă – amintiţi-vă campania de realegere cu mesajul Pentru că pot, sau ceva de genul ăsta. Tupeu maxim, şi cu ăsta s-a şi întors, pentru că a putut, atât a putut, realizări zero, tupeu cât cuprinde. Penionarii, însă, l-au votat, că, deh, avem încredere în el, că e doctor, mamă, ţine cu noi, amărâţii. Aham! Ţine pe dracu!

Ultima găselniţă de la Primăria Capitalei vine azi sub firmă de anunţ bombă, via Marcel, viceprimarul Marcel, acelaşi Marcel care făcea glumiţe cu câinii de la Dinamo, cot la cot cu Mircea Sandu, după ce un copil de patru ani a murit mâncat de câinii comunitari – tot responsabilitatea Primăriei!

N-aş fi aflat că premierul Ponta are o nouă consilieră super şcolită în State dacă nu mă ciocneam (pe FB, unde în altă parte?!) de un articolaş scris de consiliera cu pricina, Ioana Petrescu pe numele ei.

Consiliera Petrescu a stat şi a studiat 15 ani în America. A făcut matematici la colegiul Wellesley ( şcoală de oaresce fiţe, din câte pricep), este specialistă în combaterea evaziunii, are un masterat şi un doctorat în economie la Harvard. Bravo ei! Serios zic: bravo ei!, cu atât mai mult cu cât a ales să-şi aducă educaţia şi să lucreze la stat, la România. Daaaaaar…

Vreau s-ajung la festivalul Plai de vreo trei-patru ani, dar abia anul ăsta am reuşit. Şi mi-a plăcut, din multe motive, de la faptul că e o energie buna printre voluntari, că locul e mişto, că am dansat, la şi după concerte cum n-o mai făcusem de ceva vreme (deja!), până la toată atmosfera din incinta muzeului, gazde, vizitatori, artişti… în afară de vreo două dudui pe tocuri şi un câine mic care avea fustă de voal (pe cuvântul meu că avea fustă! am şi martori!), nimic n-a intervenit să strice zenul de (pe) Plai.

Ok, bine, au fost nişte grade Celsius în minus şi nişte ploaie în plus. Şi poate că şi scena mică ar fi putut să fie exploatată mai mult şi mai bine, în beneficiul spectatorilor, fireşte. Dar în rest… chiar a fost ok! Şi să vreau să le reproşez chestii şi nu prea am ce fără să fiu exagerată şi fără să ţin cont că acest festival este realizat în întregime din munca şi energia unor voluntari!

Am citit azi un articol din Gândul despre copiii instituţionalizaţi, despre cât e de greu să înfiezi, câţi sunt, cu cifre, sume şi detalii. E aici. Dincolo de faptul că o adopţie poate să dureze şi până la doi ani, am mai aflat că sunt peste 32.000 de oameni care lucrează în acest sistem al copiilor instituţionalizaţi şi 60.000 de copii. Practic, ceva mai mult de un adult la doi copii. Şi la calculul ăsta nu se pun la socoteală ONG-urile, acţiunile de CSR şi alte ajutoare din afara sistemului de stat, da?

Nota de plată este de 150 de milioane de euro pe an, cam 32 de lei pentru fiecare copil. De fapt, doar şapte lei ajung la copii, însă, restul se întorc în buzunarul statului, o parte ca salarii, o parte ca impozite pe aceste salarii. Iar îngrijirea copiilor nici măcar nu este dintre cele mai bune, aşa cum ştim cu toţii.