Probabil că mulţi dintre voi ştiţi deja: prin acordul părţilor, Prefectura Municipiului Bucureşti a anunţat încetarea contractului de muncă avut cu Viorica Pavlu, doamna care se ocupa de comunicarea instituţiei şi care a trimis către presă un mesaj agramat, cu greşeli de sintaxă, formulare, litere şi spaţii puse aiurea, o “capodoperă” Aşa NU în comunicare!

Eu, una, m-am săturat de tot felul de şefi şi şefuţi de comunicare la instituţiile publice! E plin netul de istorii ilare cu asemenea specimene, venite cu pluta nu se ştie cum, nu se ştie de unde, iar lumea le comentează şi le uită. La fel cum uită că oamenii ăştia sunt plătiţi din bani publici ca să faciliteze comunicare instituţiei pe care o reprezintă cu publicul acesteia.

Nu vreau să generalizez, ştiu PRi destoinici la stat care-şi fac treaba ca nişte profesionişti ce sunt (bine, acum îmi vine în minte doar unul dar sunt mai mulţi, zău!), însă azi am un exemplu care mi se pare mult prea strigător la cer ca să tac. Să privim cu atenţie imaginea următoare:

Ieri, când m-am suit în taxi, şoferul vorbea la telefon. S-a întreupt cât să-şi ceară scuze şi să audă destinaţia, iar după convorbire s-a scuzat:

– E un prieten, are cancer. Mă întreba dacă pot să mă duc să-l iau de la Fundeni, dar până ajung acolo…
– Săracu’ om, zic.
– Are 39 de ani. Şi trei copii. Şi-o nevastă bugetară. Şi i s-au terminat banii de chimioterapie.
– Păi nu e în spital?
– Acum nu, se duce doar pentru tratament. L-au operat, i-au scos un rinichi, acum trebuie să facă tratament. Dar îi dau formula aia prăpădită, că de altele nu se găsesc, şi chiar şi aşa plăteşte 4500 de lei pe lună! Alea bune costă 15000 pe lună, cică, de unde să aibă?! O să moară, şi o să moară cu zile, pentru că el răspunde la tratament, dar cum nu e destul de puternic, nu e suficient, o să moară.
– A incercat cu hârtii pe la minister, astea?
– A încercat, domnişoară, dar îl tot amână. Nici la pensie nu vor să-l scoată. Aşteaptă toţi să moară, că pentru un mort nu mai trebuie să faci acte!

După nenumărate amenzi, trageri de mânecă, urechi, admonestări şi întreruperi de emisie, cu unanimitate de voturi, CNA a luat astăzi decizia de a retrage licenţa OTV. Cu alte cuvinte, Dan Diaconescu rămâne fără micuţa lui televiziune de garsonieră! Şi, dacă în mod normal, ştirea asta m-ar fi înveselit, acum nu (mai) e cazul. Raul a fost făcut.

Ieri, Guvernul a făcut publice listele cu chiriaşii din locuinţele de stat, unii pe funcţie, cei mai mulţi, însă, pe pile. Le-am parcurs destul de atent şi sunt sigură că există nepotriviri pe-acolo, atât la chirii cât şi la suprafeţe, dar nu asta e ideea acum ci faptul că o pleiadă întreagă de consilieri personali (cei mai mulţi dintre ei numiţi politic) se bucură de avantajele unor locuinţe de trei, patru sau chiar cinci camere, cu suprafeţe extrem de generoase, pe nişte sume mai mult decât decente din care, o parte, sunt oricum achitate de stat. Adică de mine, de tine, de noi.

Cu două zile înainte, eu am primit pe mail asta:

Înţeleg pe deplin supărarea şi argumentele lui Vlad, obiecţiile lui Cristi şi adăugirile lui Bogdan referitoare la necesitatea unui act normativ menit să reglementeze dezgustătoarea presă autohtonă, însă mie mi se pare futil acest demers, chiar şi dus la bun sfârşit – oricare ar fi acel bun şi acel sfârşit.

Voi chiar credeţi că toţi cei care toacă mărunt răposaţii şi monicile nu ştiu, la începutul, mijlocul şi sfârşitul unei zile de “jurnalism”, că ceea ce fac ei nu prea are nici o legătură cu presa?!

Purcelino, defunctul motan al părinţilor, era îngrozitor de lacom. Ar fi mâncat nonstop, oricât, orice, de la ciorbă şi păstăi de fasole albă până la frişcă, brânză, orice fel de carne, ouă şi, odată, l-am văzut înfulecând şi o felie subţire de ceapă! Înainte să moară, pe la 15 ani, avea vreo 12 kile şi era atât de gras încât abia se mişca! Dar era simpatic, în felul lui, foarte iubitor, iar mama îi spunea Păsărel! Ai mei îl învăţaseră la mâncare de pisici cu porţia, dar îl alintau, atunci când mâncau ei, ba cu una, ba cu alta. N-am reuşit să-i dezvăţ şi încă mă mir că motănoiul uriaş a trăit, totuşi, o viaţă lungă de pisică!

E un colind pe care-l cântă Hruşcă şi care începe aşa: Scoală, gazdă, din pătuţ, florile dalbe, şi ne dă un colăcuţ, florile dalbe. L-am ascultat acum câteva seri în taxiul care mă ducea spre casă pe strălucitorul bulevard Magheru, l-am rugat anume pe şofer s-o ia pe acolo, fiindcă nu apucasem să văd luminiţele. E frumos, apropo.

Ajunsă acasă am căutat să văd dacă o fi fost vreo tăietură ceva, poate colindul faimos nu începea aşa, brutal, bum!, bum!, bum! la uşă,  Scoală gazdă din pătuţ! Ce face, mă? Deci io stau acasă la mine, în ograda mea, cum ar veni, că, tradiţional, nu trăim la blocuri, şi vin unii, bat la uşă, şi încep să cânte, eventual să cânte!, cum că să mă scol eu din pătuţ!

Guest post by Domnul Sony. Adică eu, motanul!

În timpul campaniei – proastă campanie, apropo! – am văzut spotul electoral al unui candidat care se cheamă Mîţu. N-am verificat dacă e ales, fiindcă mie îmi place să rămâin optimist, până la urmă, cât de tare se mai pot scumpi şi grăunţele alea de dietă, dar şi celelalte lucuri care mă privesc direct şi personal, şi anume… cam tot! Nu vreau să ajung pe străzi la vârsta mea!

Mi-a trecut prin minte atunci că candidez şi eu! Da, eu, ce?! Până la urmă am haină de blană, fiţe cât încape, mă gândesc numai la mine, îmi place să fiu mângâiat, scărpinat şi băgat în seamă, consider că mi se cuvine mâncarea cea mai de soi (nu porcăriile alea de dietă pe care mi le dă ea!), sunt blond ca Udrea, somnoros ca Antonescu, tupeist ca Ponta, manipulator ca Felix şi vocal cât trei Becali la un loc!

De obicei sunt cât de cât atentă la campaniile electorale, nu ca să mă decid, vorba Cetăţeanului Turmentat, “eu cu cine votez?!” ci aşa, ca să văd ce idei creţe mai au onor strategii autohtoni de campanie. În toamna, asta, însă, aproape că n-am simţit campania, cu excepţia câtorva scrisori şi felicitări de Sărbători aruncate în cutia poştală, şi nişte tineri de la USL care s-au trezit să-mi sune la uşă ca să-mi dea o plasă cu ceva.  Tot ce au avut de spus candidaţii în termeni de adertising politc a fost la fel de incitant ca o femeie gonflabilă spartă: mult fîsssss!