Fiecare ediție de FITS are pentru mine un spectacol special. Nu știu niciodată de dinainte care o să fie deși au fost ani în care am pariat cu mine că o să fie ăla sau ăla. N-am ghicit niciodată, dar la finele fiecărei ediții, poate cu o excepție sau două în 11 ani, e unul care se lipește de mine mai mult și diferit față de celelalte. Unul care lasă urme, remodelează, (re)așază gânduri sau trăiri foarte personale, schimbă unghiuri de raportare.
Sunt de o săptămână la FITS, însă abia acum găsesc răgaz și un pic de tihnă să scriu (și) aici. Am văzut mai multe spectacole, o să mai povestesc, dar despre Joy/Bucuria lui Pippo Delbono era musai să scriu înainte să mi se usuce lacrimile.
Nu c-ar fi fost trist, deși este, cumva, ci pentru că Delbono a reușit, din nou, o poveste personală care atinge intim, cred, pe oricine asistă. Mă rog, mai puțin pe spectatorul care a ieșit relativ repede din sală, pe acela nu-l atinge nimic, parol!
Azi dimineață, la cafea, reciteam – de la on this day – textul scris după întâlnirea cu Mihail Barîșnikov și mă gândeam că suntem foarte norocoși ca o mână de oameni să facă acest festival minunat unde vin toți oamenii ăștia geniali și noi ne bucurăm de ei acasă la noi la niște prețuri de zeci de ori mai mici decât se plătesc la ei acasă. Serios. Suntem norocoși.
Și tot așa m-am simțit eu în timp ce mă bucuram de spectacolul Kibbutz Dance Company, Mother’s Milk.
Mie îmi place foarte tare aproape tot ce ține de comunicarea online, din nenumărate motive, dar nu despre asta e vorba aici. În același timp, însă, n-o să mă vedeți vreodată cu nasul într-un laptop ori device cu app-uri de rețele sociale, trăgând aer în piept cu nesaț, așa cum fac cu orice revistă sau carte nouă. Voi nu trebuie, dar, vorba reclamei, eu nu mă pot abține.
Hedda Gabler de la TNRS a fost exact un spectacol pe un text foarte clasic, aparținând dramaturgului norvegian Henrik Ibsen, cu o punere în scenă nu doar modernă ci oleacă aproape futuristă. Mai puțin ursul – referință pentru cine a văzut spectacolul.
NB Aceasta nu este o cronică de spectacol ci una de stari.
Auzisem doar de bine și foarte bine despre spectacolul naționalului bucureștean după Ionesco în regia Andreei și a lui Andrei Grosu. Văzusem și imagini impresionante făcute de Florin Ghioca. Dar n-ajunsesem să-l văd. Prin urmare, cu oarece jenă, că nu-i fix frumos să mă duc la spectacol de la București în FITS, pentru că pot să-l văd și acasă, m-am dus, totuși, pentru că voiam musai și neapărat să-l văd.
Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu are, în fiecare an, o temă diferită sub care se desfășoară evenimentul. Anul ăsta, la ediția cu numărul 25, tema e Pasiunea, fiindcă – spun organizatorii – e unul dintre ingredientele principale care leagă toată această minunată construcție.
O vezi și o simți peste tot aici zilele astea, de la micile detalii pe care le pun la punct cei de la Companie Carabosse, care au avut trei spectacole, în același timp, în trei locuri diferite din centrul orașului, la voluntarii care vin aici pe timpul lor ca să ajute, la public, organizatori, parteneri… și iubitori ai sportului!
După aproape zece zile de TIFF și o săptămână de lucru extrem de intens, tir de mailuri și telefoane și schimbări și modificări și… da’ poate nu vă interesează asta, s-a făcut ieri, ora 13, și mi-am dat seama că peste un ceas am tren spre Sibiu. Un sfert de oră de bagaj, un sfert de oră de învărtit absolut inutil prin casă și încă un sfert de oră până la gară, am prins și trenul! Câteva ore mai târziu, eram în frumosul oraș!
În cei mulți ani alături de FITS, într-un fel sau altul, primesc, în perioada asta, foarte des, întrebarea: Ce e de văzut la Festival? La ce să-mi iau bilete? și, desigur, faimoasa Poți să mă ajuți și pe mine cu două locuri la Faust?
Apropo de asta! Nu pot. Faust e printre primele spectacole sold-out în Festival, e motivul pentru care insist tot timpul să mergeți să-l vedeți în afara FITS-ului, vă asigur că merită o evadare culturală sibiană la sfârșit de săptămână.
Totuși, cum navighezi printre cele 525 de evenimente FITS de anul ăsta? Păi… e simplu.
Da, bine. Iar dans. Ce să fac? Ediția asta a fost prea bună și prea generoasă cu această artă a spectacolului, nu pot să rezist tentației. Iar când știi că cei care urmează să performeze pe scenă înfățisând niște luptători sălbatici sunt, unii dintre ei, foști dansatori de stradă, iar coregrafia poartă semnătura lui Herve Koubi, doctor în farmacie și coregraf (că… de ce nu?!), pare cu atât mai interesantă promisiunea următoarei ore.
Vorbim. Toți. Unii mai bine, unii mai puțin bine, unii aproape deloc. Dar toți înțelegem cum devine tăcutul dintr-un motiv sau altul, când, în loc să spui, să strigi, să te revolți, cum eviți privirile, contactul, când ar trebui să spui, dar taci. Că e mai comod. Sau mai convenabil.
