Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu are, în fiecare an, o temă diferită sub care se desfășoară evenimentul. Anul ăsta, la ediția cu numărul 25, tema e Pasiunea, fiindcă – spun organizatorii – e unul dintre ingredientele principale care leagă toată această minunată construcție.

O vezi și o simți peste tot aici zilele astea, de la micile detalii pe care le pun la punct cei de la Companie Carabosse, care au avut trei spectacole, în același timp, în trei locuri diferite din centrul orașului, la voluntarii care vin aici pe timpul lor ca să ajute, la public, organizatori, parteneri… și iubitori ai sportului!

După aproape zece zile de TIFF și o săptămână de lucru extrem de intens, tir de mailuri și telefoane și schimbări și modificări și… da’ poate nu vă interesează asta, s-a făcut ieri, ora 13, și mi-am dat seama că peste un ceas am tren spre Sibiu. Un sfert de oră de bagaj, un sfert de oră de învărtit absolut inutil prin casă și încă un sfert de oră până la gară, am prins și trenul! Câteva ore mai târziu, eram în frumosul oraș!

În cei mulți ani alături de FITS, într-un fel sau altul, primesc, în perioada asta, foarte des, întrebarea: Ce e de văzut la  Festival? La ce să-mi iau bilete? și, desigur, faimoasa Poți să mă ajuți și pe mine cu două locuri la Faust?
Apropo de asta! Nu pot. Faust e printre primele spectacole sold-out în Festival, e motivul pentru care insist tot timpul să mergeți să-l vedeți în afara FITS-ului, vă asigur că merită o evadare culturală sibiană la sfârșit de săptămână.
Totuși, cum navighezi printre cele 525 de evenimente FITS de anul ăsta? Păi… e simplu.

Da, bine. Iar dans. Ce să fac? Ediția asta a fost prea bună și prea generoasă cu această artă a spectacolului, nu pot să rezist tentației. Iar când știi că cei care urmează să performeze pe scenă înfățisând niște luptători sălbatici sunt, unii dintre ei, foști dansatori de stradă, iar coregrafia poartă semnătura lui Herve Koubi, doctor în farmacie și coregraf (că… de ce nu?!), pare cu atât mai interesantă promisiunea următoarei ore.

Vorbim. Toți. Unii mai bine, unii mai puțin bine, unii aproape deloc. Dar toți înțelegem cum devine tăcutul dintr-un motiv sau altul, când, în loc să spui, să strigi, să te revolți, cum eviți privirile, contactul, când ar trebui să spui, dar taci. Că e mai comod. Sau mai convenabil.

Încerc, la Festival(uri) și aiurea, pe unde le prind, să văd montări ale textelor clasice. Chiar și pe cele despre care știu dinainte că nu-mi vor plăcea, curiozitatea învinge în cele din urmă. Sigur, FITS, care adună la fiecare ediție, zeci de țări participante, îmi dă cele mai mari oportunități de genul ăsta. Îmi amintesc acum un text după Moliere făcut de japonezii de la Matsumoto Center – bai, băiatule, s-a aplaudat și scandat în picioare!
Tocmai de-aia, când răsfoiam propunerile acestei ediții și-am dat de Romeo și Julieta, chiar Made in China, l-am trecut în program.
Cum a fost? Surprinzător!

Anul acesta sezonul de dans de la FITS e absolut special. Nu că restul evenimentelor n-ar fi, dar trei dintre cele mai bune companii de dans din Israel (unde sunt unele dintre cele mai bune companii de dans din lume) sunt prezente la această ediție: Vertigo, Kibbutz și Batsheva. E mai mult dans, dar, de bună seamă, acestea sunt, cumva, cele mai așteptate, mai ales că toate au mai trecut prin Sibiu si publicul știe foarte bine la ce să se aștepte.
Deocamdată am văzut Vertigo, ambele spectacole cu care au venit aici: Vertigo 20 și Yama, și am fost, din nou, cucerită.

Acum câțiva ani, în 2014, spectacolul acelei ediții de FITS a fost, pentru mine, Orchids-ul lui Pippo Delbono. Nu știu dacă a fost cel mai bun, nu așa se face topul meu personal, dar a fost, cu siguranță, cel care m-a ???lovit??? cel mai puternic. Pumn în stomac, așa scriam atunci. E de înțeles, deci, de ce așteptam cu nerăbdare și emoții Vangelo (Evanghelie), spectacolul cu care genialul italian a revenit anul acesta la Festival.
Nu, n-a avut același impact. Dar mi-a plăcut. Vai, cât mi-a plăcut!

L-am văzut prima dată ieri seară, la Vertigo. Eram deja așezată pe locul meu când a venit. ???Uite-l pe Mikhail Baryshnikov???, s-a șoptit undeva în spate.
Sunt sigură că avea un loc rezervat în primul rând, dar a preferat să stea mai sus, pe la mijlocul sălii. Modest, rezervat, ca oricare dintre ceilalți spectatori.
M-am gândit ce emoții ar trebui să aibă cei de la Vertigo dacă ar afla că e Baryshnikov în sală. Și pe urmă am uitat de el, spectacolul a fost foarte bun. Am mai aruncat o privire în direcția lui doar la sfârșit,  să-i văd reacția. Era în picioare, aplaudând. Ca toți ceilalți spectatori. Și, la fel ca toți ceilalți, și-a așteptat cuminte rândul la ieșit din sală. Nici un tratament special.

Primul spectacol văzut anul ăsta la FITS a fost o producție a Teatrului de la Huchette, Cântăreața cheală, de Eugene Ionesco. Un text scurt și tare, ca un ristretto, dar, vai!, atât de pe gustul meu, văzut, citit și recitit în atâtea rânduri încât n-aș fi avut nevoie de traducere.
Comme c’este curieux! am exclamat tot restul zilei, cu completarea anglais la orice, pentru că dacă nu e absurd, facem! Slavă cerului, suntem perfect capabili și chiar înzestrați pentru asta, noi, oamenii!