Încerc, la Festival(uri) și aiurea, pe unde le prind, să văd montări ale textelor clasice. Chiar și pe cele despre care știu dinainte că nu-mi vor plăcea, curiozitatea învinge în cele din urmă. Sigur, FITS, care adună la fiecare ediție, zeci de țări participante, îmi dă cele mai mari oportunități de genul ăsta. Îmi amintesc acum un text după Moliere făcut de japonezii de la Matsumoto Center – bai, băiatule, s-a aplaudat și scandat în picioare!
Tocmai de-aia, când răsfoiam propunerile acestei ediții și-am dat de Romeo și Julieta, chiar Made in China, l-am trecut în program.
Cum a fost? Surprinzător!

Anul acesta sezonul de dans de la FITS e absolut special. Nu că restul evenimentelor n-ar fi, dar trei dintre cele mai bune companii de dans din Israel (unde sunt unele dintre cele mai bune companii de dans din lume) sunt prezente la această ediție: Vertigo, Kibbutz și Batsheva. E mai mult dans, dar, de bună seamă, acestea sunt, cumva, cele mai așteptate, mai ales că toate au mai trecut prin Sibiu si publicul știe foarte bine la ce să se aștepte.
Deocamdată am văzut Vertigo, ambele spectacole cu care au venit aici: Vertigo 20 și Yama, și am fost, din nou, cucerită.

Acum câțiva ani, în 2014, spectacolul acelei ediții de FITS a fost, pentru mine, Orchids-ul lui Pippo Delbono. Nu știu dacă a fost cel mai bun, nu așa se face topul meu personal, dar a fost, cu siguranță, cel care m-a ???lovit??? cel mai puternic. Pumn în stomac, așa scriam atunci. E de înțeles, deci, de ce așteptam cu nerăbdare și emoții Vangelo (Evanghelie), spectacolul cu care genialul italian a revenit anul acesta la Festival.
Nu, n-a avut același impact. Dar mi-a plăcut. Vai, cât mi-a plăcut!

L-am văzut prima dată ieri seară, la Vertigo. Eram deja așezată pe locul meu când a venit. ???Uite-l pe Mikhail Baryshnikov???, s-a șoptit undeva în spate.
Sunt sigură că avea un loc rezervat în primul rând, dar a preferat să stea mai sus, pe la mijlocul sălii. Modest, rezervat, ca oricare dintre ceilalți spectatori.
M-am gândit ce emoții ar trebui să aibă cei de la Vertigo dacă ar afla că e Baryshnikov în sală. Și pe urmă am uitat de el, spectacolul a fost foarte bun. Am mai aruncat o privire în direcția lui doar la sfârșit,  să-i văd reacția. Era în picioare, aplaudând. Ca toți ceilalți spectatori. Și, la fel ca toți ceilalți, și-a așteptat cuminte rândul la ieșit din sală. Nici un tratament special.

Primul spectacol văzut anul ăsta la FITS a fost o producție a Teatrului de la Huchette, Cântăreața cheală, de Eugene Ionesco. Un text scurt și tare, ca un ristretto, dar, vai!, atât de pe gustul meu, văzut, citit și recitit în atâtea rânduri încât n-aș fi avut nevoie de traducere.
Comme c’este curieux! am exclamat tot restul zilei, cu completarea anglais la orice, pentru că dacă nu e absurd, facem! Slavă cerului, suntem perfect capabili și chiar înzestrați pentru asta, noi, oamenii!

E generoasă și nesfârșită tema Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu de anul ăsta, căci Iubirea e altcumva pentru fiecare, după sufletul și asemănarea-i.
Iubire 2017 este o declarație pe care o fac Festivalul, organizatorii, artiștii și tot publicul care se adună în săli, mai convenționale sau mai puțin, pe străzi, în lăcașe de cult, în piețe sau se pitesc la umbra c-o  cafea, pe terase.

Iubire 2017 este o reacție la razna de pe străzile altor orașe, din alte săli de spectacol sau lăcașe de cult din lumea asta unde ura a luat locul rațiunii și s-au irosit vieți.

Iubire 2017 este un semnal de alarmă, un nou t zero de la care să pornim pentru un prezent mai tolerant, mai îngăduitor, mai preocupat de găsirea binelui și frumosului la cei din jur și la fiecare dintre noi.

Iubire 2017 este și despre Ion + Ion sau Maria + Maria, de ce nu?, despre elefantul care oferă flori șoricelului de care îi e frică, despre mirosul înnebunitor al teilor din Sibiu, despre dansul în ploaie, noaptea, la Clubul Festivalului, despre 600 de voluntari din toate colțurile lumii, veniți, da!, din iubire pentru sărbătoarea artelor spectacolului, despre ochii măriți de încântare și uimire ai fiecărui copil care vede artiști pe stradă.

Iubire 2017 este.

Bun găsit, miracole!
Să înceapă magia!

***
(La mine e și despre iertare zilele astea. O să încerc!)

Pentru mine, teatrul înseamnă enorm, atât ca devenire profesională, fiindcă sunt implicată de aproape zece ani în FITS, dar și personal – am povestit despre cum am ajuns să iubesc teatrul într-un alt text.
Așa că azi, de Ziua Teatrului, spun Mulțumesc! pentru toate clipele cu lacrimi de emoții și respirație tăiată, spun Mulțumesc! tuturor creatorilor, fie că sunt artiști, regizori, dramaturgi sau scenografi, oamenii care montează luminile ori cei care, prin sponsorizări și mecenate, ajută această artă să fie și să rămână aproape de noi.
Ca în fiecare an, în ultimii 55, ITI (International Theatre Institute) – World Organization for Performing Arts organizează o serie de evenimente cu această ocazie și transmit, prin vocea unei personalități cunoscute, un mesaj despre teatru. În acest an, a fost aleasă Isabelle Hubert, una dintre cele mai premiate și apreciate actrițe din Franța.
Iată mesajul ei:

N-am apucat să scriu de la FITS pe blog. A fost un an plin, în ciuda faptului că am văzut puține spectacole. Din punctul ăsta de vedere, e pe la coada clasamentului, dupa 2010 în care am văzut doar două spectacole. Nu-mi pare rău, cumva mi-era clar că așa o să fie. Îmi pare rău doar de ce aș mai fi vrut să fac, parte din rolul meu acolo, și n-am găsit vreme, scrisul pe propriul blog intrând fix în categoria asta.
Totuși, sunt câteva lucruri pe care nu vreau să le păstrez doar pentru mine, așa că o să le trec aici, ???pe curat???. Primul dintre ele este Lanțul.

S-a răspândit azi pe net textul de la Casa Jurnalistului despre afacerea ȘincaiLeaks  – foarte mișto titlu, apropo – liceul din Cluj-Napoca unde elevii au făcut un grup pe FB în care postau meme-uri cu profii lor, iar profesorii au aflat, s-a lăsat cu anchete, note scăzute la purtare și un scandal care a rămas în memoria colectivă.

În vară, la TNRS, Bogdan Georgescu punea în scenă Antisocial, o piesă care tratează fix acest subiect. N-am apucat s-o văd, abia acum, pe 14, la ARCUB, în București, dar știu despre ce e vorba, cum e făcută și mai știu că până va (re)veni în București, va fi parcurs, în turneu, 20 de orașe din țară.

Spectacolul durează cam o oră și a fost urmat, peste tot, de o dezbatere despre relația părinți-elevi-profesori-sistem moderată de Vlad Tăușance. S-au adunat astfel o seamă de păreri, trimise apoi bloggerilor și presei și despre care, iată, n-am găsit răgaz de scris decât acum.

După zece zile minunate de festival de teatru la Sibiu, am revenit în București și, metehne de PR, am căutat să văd cum s-a oglindit FITS în presă și online. Spre trista mea mirare, cele mai multe știri recente sunt legate de rochia pe care a purtat-o Carmen Iohannis la spectacolul ???Ultima bandă a lui Krapp???.

Am văzut-o, live, pe prima doamnă în balconul sălii Thalia, ba chiar am admirat-o fiindcă arăta bine și, mai mult, mi-a plăcut teribil vibe-ul care venea dinspre cuplul Iohannis. Oamenii ăstia sunt împreună, se iubesc, se admiră, se cunosc, se plac, iar asta se vede cu ochiul liber.