Îmi place cafeaua. Beau o singură cană pe zi, dimineaţa, dar mi se pare că fără momentele alea de dezmeticire aromată nu m-aş putea repune în funcţiune, darămite să produc ceva, o idee cât de mică. Îmi place să simt în mână greutatea cănii, aroma cafelei fierbinţi şi gustul amărui, să am măcar cinci minute de linişte înainte ca ziua s-o ia din loc.
Marţi, însă, am băut două cafele: pe cea de dimineaţă şi, mai apoi, un latte… cu stropi de culoare, după cum vă povestesc mai jos!
Pe Aylin Cadîr am cunoscut-o la un spectacol pus în scenă de Chris Simion la Godot. Nu juca în el, dar venise să-l vadă, mi se pare că era chiar premieră. Purta ochelari şi codiţe de fetiţă cuminte şi întâi n-am ştiut de unde mi se pare cunoscută figura ei dar apoi mi-am amintit de o trupă de fete şi un serial la Pro.
Prima mea întâlnire cu teatrul a fost un spectacol cu Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici la “Ion Creangă”, teatrul de copii din Piaţa Amzei. Ne-au dus cu grădiniţa, soimi mândri, doi câte doi, cinci lei biletul. Ştiam povestea, normal, aşa că am simţit nevoia s-o avertizez pe Albă ca Zăpada despre răutatea maşterei la faza cu mărul. Singura circumstanţă atentuantă pentru acest gest cvasihuliganic e că n-am fost singurul copil care a strigat ceva de genul Nu mâncaaaa măăăăr că mooooori!
Adică, pe bune, dacă ai şansa s-o salvezi pe Albă ca Zăpada nu stai prea mult pe gânduri!
Actorii sunt o specie aparte, dăruiţi şi… dăruinzi, trăiesc cel mai adesea prin(tre) personajele lor, prea puţin preocupaţi de concret din ăla de-al nostru, cu noţiuni complicate precum excel! Sunt mereu pe fugă, între repetiţii sau spectacole, mai trag o voce, un spot, mai joacă într-un club, spre bucuria noastră, dau un interviu… se împart şi, mulţi dintre ei o fac cu multă generozitate!
O viaţă de om jucată, repetată, intervievată. Dar şi actorii îmbătrânesc, obosesc, iar reflectoarele încetează să-i mai urmărească, iar pensia de actor nu arată preţuirea pe care o avem pentru aceşti oameni: mulţi dintre ei nu au nevoie de susţinere. De aceea, 12 teatre şi Capitală şi alte 19 din ţară îşi vor dona încasările unui spectacol pentru ajutorul artştilor retraşi din activitate.
Mi se pare un gest de frumoasă reverenţă, unul pe care şi noi, spectatorii, îl putem susţine, mergând la aceste spectacole – găsiţi lista completă a spectacolelor, cu date şi ore aici. Iar dacă nu puteţi ajunge, e şi un cont în care puteţi dona cât vreţi voi, chiar şi contravaloarea unui bilet la teatru…
Dar eu aş prefera să fie pline sălile!
Campania Artistii pentru Artişti este organizată, din 2002, de UNITER.
Teatrul-dans e una dintre formele mele favorite de exprimare artistică, poate pentru că sunt familiarizată cu el din copilărie (via Raluca Ianegic) sau pentru că mi se pare că am o libertate mai mare, neîngrădită de cuvinte, să-mi imaginez sensurile pe care vreau eu să mi le imaginez din ceea ce se întâmplă pe scenă. Şi am avut bucuria de a vedea spectacole atât de puternice încât n-am fost în stare să vorbesc după ele sau, dimpotrivă, n-am mai putut vorbi decât despre ele!
Iar anul ăsta se anunţă cel puţin trei spectacole de văzut, două la FITS şi unul la Enescu.
De vreo 20 de minute mă tot gândesc cum să formulez chestia asta, în ciuda titlului, cumva, că, da, aparent nişte oameni sunt convinşi că pot să scriu o carte, doar că textul prin care anunţ asta pare, momentan, mai greu de scris decât cartea însăşi! Şi asta pentru că-s atât de încântată dar nu voi ca să mă laud, vorba poetului, ci doar să împărtăşesc o bucurie personală pe blogul personal. Cât de greu poate să fie?! Al naibii de greu!
Anul trecut, la ultima conferinţă de presă a premierului Mihai Răzvan Ungureanu, purtătorul său de cuvânt, Dan Suciu (un om foarte ok, de altfel), vorbea despre regretele viitorului fost premier enumerând, printre altele, pe acela ca “n-a mai apucat să semneze hârtiile prin care aloca o sumă de bani Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu”.
Adică a vrut, mă-nţelegeţi, dar n-a mai apucat, mă, atât de brusc a venit schimbarea Guvernului peste el că n-a mai apucat să respecte nişte promisiuni făcute nu “ieri”, ci cu nişte săptămâni în urmă. Cultura nu e nicicând o prioritate, ci doar un regret politic. Dar nu mor caii când vor câinii. Beteag de nişte buget pe care se bazase, FITS a avut, totuşi, loc, şi a fost grozav, dar eu ştiu că, din pricina banilor doar promişi nu şi plătiţi, organizatorii au fost nevoiţi să anuleze câteva evenimente din program.
Mi-a plăcut mult un interviu cu Ducu Darie, realizat de Robert Raţiu şi publicat în Beau Monde, ediţia pe care o mai găsiţi preţ de vreo săptămână pe tarabe, cea cu Penelope Cruz pe copertă. Discuţia dintre cei doi domni a fost mai lungă şi vă recomand s-o citiţi pe de-a-ntregul. Eu vă ofer – cu acordul autorului! – un fragment despre construcţia unui spectacol de teatru, D’ale carnavalului, pe care Ducu Darie îl pune pe scena de la Bulandra în acest an.
Pentru un regizor există mai multe stadii atunci când vine vorba de montarea unei piese, există un moment de alegere a textului, care poate să aibă loc la ani distanţă de lecturarea acestuia și, apoi, există construcţia efectivă a piesei. Ducu Darie se află momentan în faza de investigare, în care, asemeni unui detectiv dramaturg, caută în text și în alte documente ale vremii tot felul de informaţii ascunse și lucruri noi, nedescoperite încă.
Săptămâna trecută am fost la Macy Gray, şi a fost un concert foarte mişto, iar Maya Sykes, parte din duetul care o însoţeşte pe Macy în concerte, e fanastică! Nimic din ceea ce v-aş putea povesti despre energia ei năucitoare sau despre vocea absolut specială nu cred că poate să vă ducă cu gândul la cum e fata asta, de fapt. Sau Macy. Sau trupa ei, The Sex Fiends, ori cele 100 de minute de show! Dar e ok, fiindcă, oricum, nici nu vreau să vorbesc despre asta ci despre altceva, tot legat de concert!
TVR Cultural s-a închis pentru că televiziunea publică n-a fost în stare să primească bani şi de la buget şi din taxă fără să mai facă şi datorii. Mari! Nu se cheltuia cine ştie ce cu TVR Cultural, dar l-au tăiat oricum, fiindcă, deh, dacă nu se cheltuie mult, nici nu se scurge mult! Şi, până la urmă, ce atâta cultură şi educaţie, tovarăşi?!
Că după aia TVR ar fi dat nişte bani, şi nu neapărat puţini, ca să se facă nush ce film al lui Sergiu Nicolaescu e, probabil, o mişcare strategică pe care n-o pricep eu în context, chiar dacă ea, mişcarea, e deşteaptă şi, desigur, complet justificată! (more…)