Săptămâna trecută am fost la Macy Gray, şi a fost un concert foarte mişto, iar Maya Sykes, parte din duetul care o însoţeşte pe Macy în concerte, e fanastică! Nimic din ceea ce v-aş putea povesti despre energia ei năucitoare sau despre vocea absolut specială nu cred că poate să vă ducă cu gândul la cum e fata asta, de fapt. Sau Macy. Sau trupa ei, The Sex Fiends, ori cele 100 de minute de show! Dar e ok, fiindcă, oricum, nici nu vreau să vorbesc despre asta ci despre altceva, tot legat de concert!
Mie, în caz că nu v-aţi prins, îmi plac evenimentele live, fiindcă mi se pare că emoţia aia care umblă liberă prin săli ori prin arene şi sentimentul de a fi acolo, la grămadă cu alţii care sunt la fel de emoţionaţi ca tine nu se compară cu nici o înregistrare, oricât de bună. Iar schimbul de energie care se face între artist şi spectatori, dacă artistul e cum trebuie, e fix ce am nevoie ca să-mi încarc bateriile, e ceea ce aştept de la orice show live, să mă ţină acolo!
Nu am absolut nimic să reproşez artiştilor în cazul concertului Macz Gray, da’ chiar nimic, însă spectatorii, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, spectatorii au fost… varză! Şi spun asta ca să nu folosesc vorbe mai urâte, îndeobşte întâlnite prin toalete când e defectă instalaţia sanitară!
De exemplu, lângă mine a stat o tanti – iniţial am crezut că e împăiată, dar nu era, că vorbea – care nu a aplaudat nici măcar o singură dată, nici un “clap!”, aşa, cât de cât, măcar să prindă o muscă! Faţa îi era impasibilă, de parcă asista la înmormântarea celui mai bun prieten – asta dacă ar avea aşa ceva, deşi mă îndoiesc! Nu s-a ridicat, n-a cântat, n-a nimic. În spate, oameni care vorbeau despre ale lor, tare, chiar şi în timp ce Maya Sykes cânta Nothing Else Matters a capella într-un fel care l-ar fi amuţit până şi pe Florin Piersic senior! Două rânduri mai în faţă, doi care nu s-au sinchisit nici un pic de ce se întâmpla în sală… Şi aş putea continua!
Şi când aceeaşi Maya Sykes a îndemnat publicul să se ridice în picioare – mi se pare că urma Psychopath – cu greu s-au urnit unii, apoi şi alţii, da’ aşa, cu sictir, şi, oricum, nu toţi. A doua oară n-a mai reuşit figura. Dance, people!, se spunea de pe scenă, dar people stăteau jos, ca la un concert Dvorak! What is the nicest thing in life? Money? Yeee… se aude, palid, din sală. Sex? Yee, parcă şi mai palid! Freedom? Corul de Yee-uri s-a subţiat de tot.
Rar mi-a fost dat să văd un public mai nepoliticos decât am văzut la Macy Gray, genul care se lăfăie-n scaun şi-ar pune 100 de lei pe fruntea lăutarului, să-i cânte una de la el de la ţară, oştiipaia cum ar veni. Au început să urle abia când s-a terminat, după bis. Iar când cei care au simţit să danseze ori să aplaude în picioare s-au ridicat, inevitabil, din spatele lor, s-au auzit voci care să protesteze.
Şi, pentru că tot veni vorba, când mergem la spectacole, să facem aşa (tot din experienţă le zic, din păcate):
– respectăm ora de începere, ca să nu deranjăm spectacolul şi pe fraierii care au venit la timp
– dacă ajungem târziu, ori nu mai intrăm, ori intrăm, tiptil, pâş pâş, şi nu ridicăm alţi spectatori de pe scaun, chiar dacă stau pe locurile noastre!
– ne închidem naibii telefoanele, sau le punem pe silent şi nu răspunem “alo, mama, da, sunt la teatru, nu pot să vorbesc, te sun eu”
– nu foşnim ambalaje de nimic, că se aude
– nu vorbim tare, că deranjăm
– nu aplaudăm până nu se termină aria sau replica sau ce e de terminat acolo, pe scenă ori pe ecran
– aplaudăm, frumos, la final, măcar din politeţe, clap! clap!, aşa, un pic
– nu aruncăm ambalaje pe jos
– nu lipim guma de scaun
– nu lăsăm gunoaie după noi
– nu facem poze cu bliţul! deloc, fără excepţie!
E minunat că se umplu sălile (chiar şi la spectacole slabe – acum vorbesc de teatru), dar dacă învăţăm limba civilizati e şi mai bine! Toate sunt chestii de bun simţ şi denotă un minim respect faţă de artişti, de efortul lor, faţă de ceilalţi spectatori şi, nu în ultimul rând, ba chiar în primul, poate, respect faţă de noi înşine.
Acestea fiind zise, ca să termin într-o notă (mai) optimistă, vă mai spun că trupa din deschiderea concertului de joi, adică Moonlight Breakfast, e foarte foarte mişto, şi să mergeţi să-i ascultaţi fix din motivul ăsta!
PS Events, dacă mai vrea Macy să vină, s-o mai aduceţi. Data viitoare facem gaşcă mai mare şi mai mişto! :)
ohh spectatorul!! dar mare dreptate ai, și mă simt prost, deși zic despre mine că sunt civilizat, că azi mai e nevoie de un îndrumar despre cum e să cunoști “civilizati”
fix cand scriam incercam sa’mi aduc aminte cand am uitat ca mai am un telefon (era in teste) si care era deschis si pe care nu mai stiam cum sa’l gasesc si sa’l zdrobesc. imi amintesc perfect jena si disperarea, dar nu si la ce spectacol eram. as fi intrat nitel in pamant! nitel mai mult.
iar tu, alex, cred ca esti chiar fluent in “civilizati” :)
mie mi s-a întamplat să vibreze, și în unele situații e aproape de neobservat, dar cum se face că aici era o liniște de mormânt, iar buzunarul meu lipit de o bucată de lemn a scaunului. ni se întâmplă, dar nu ar trebui să fie obicei, cum bine zici.
e, daca e pe vibratii macar nu se aude pe scena!
dar eu am asistat la situatii in care i’a sunat telefonul, l’a cautat, gasit, raspuns, vorbit!