August 14

A început Ideo Ideis!

O mulţime de tineri, coloraţi şi veseli, trepidează pe scările Casei de Cultură din Alexandria, aşteptând să intre pentru a asista la evenimentul ce marchează deschiderea a celei de a şaptea ediţii a Ideo Ideis – festivalul de teatru tânăr.

foto: Adi Bulboacă

Întâi apăsaţi play şi după aia continuaţi lectura. E un fel de “imn” :)

Intrăm şi noi, începe. Pe scenă apar cei doi co-directori, Andreea Borţun (22 de ani) şi Alexandru Ion (25 de ani) – le spun şi vârstele ca să vedeţi ce tineri sunt. Erau elevi de liceu când a început Ideo Ideis, aşa cum sunt azi participanţii, membri ai celor nouă trupe de teatru care vor învăţa în această tabără… mai altfel. Amândoi au emoţii, mai ales Andreea: pe spatele mapei pe care o ţine în mână se văd urmele degetelor, acolo unde a strâns-o cu putere mai devreme.

foto: Adi Bulboacă

Un pic de istorie a Ideo Ideis, apoi aflăm care sunt partenerii, sponsorii – cei fără de care nu se prea poate face nimic de genul ăsta, trainerii, trupele de teatru invitate – nouă la număr, iar cel mai bun spectacol are onoarea de a fi selectat pentru ediţia viitoare a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Într-una din trupe îl recunosc pe Vlad Bălan, unul dintre cei care au participat şi în proiectul 10 + 2 pentru film la TIFF.

Se aplaudă cu putere şi deja se simte atmosfera aia pentru care am venit aici, o efervescenţă, o energie specială care te încarcă, în timp ce băieţii de la Shtanga Boyz năvălesc pe scenă într-un moment artistico-sportiv legat de Jocurile Olimpice care tocmai s-au încheiat. Sunt haioşi, plini de imaginaţie. Şi filmul de prezentare a festivalului, prin prisma celor care trudesc în cadrul lui, an de an, e la fel de amuzant. În sală se râde din nou şi, cu toate că eu ştiu cât le e de greu şi câtă muncă e, nu mă pot abţine să nu urmez exemplul sălii.

E o ceremonie scurtă, pentru că-i urmează şi o petrecere cu concert The Mood şi baie în piscină. Pentru cine vrea, desigur, adică destui. Eu nu vreau. Stau la poveşti cu Nico, PR-ul festivalului, şi cu cele două fete care o ajută. Mira a terminat Moda, iar sora ei, Ioana, e elevă la Sf. Sava, în Bucureşti. Nu conchetează cu teatrul, dar îi place munca la festival.

Cândva, după miezul nopţii, mă întrept spre hotel. Afară sunt 13 grade, numai bine. Până dimineaţa dorm neîntoarsă. A început Ideo Ideis! :)

July 19

Nu daţi banii pe prostii, hai la Festival, copii!

N-am găsit altă rimă! Ştiu. Dar e bună, fiindcă, de fapt, asta şi vreau să spun: nu daţi banii pe prostii, haideţi la Festival, adicătelea la Festivalul Naţional de Teatru Tânăr Ideo Ideis (site | FB). Anul trecut nu am ajuns decât la conferinţa de presă şi în seara deschiderii, dar am fost sedusă de bucuria cu care vorbesc organizatorii despre Festival şi de energia excepţional de bună strânsă la Casa de Cultură din Alexandria în seara deschiderii, anul trecut. Anul ăsta voi fi acolo pe toată durata Ideo Ideis, între 13 şi 22 august.

La Ideo Ideis e vorba despre trupe de teatru formate din liceeni şi ăsta e unul dintre motivele pentru care voi merge acolo, faptul că mă bucur să văd tineri care au şi preocupări din sfera clturală. Vor fi ateliere, poveşti, spectacole, cântări şi surprize! Abia aştept!

Mai multe despre Festival, însă, povesteşte Nicoleta Gavrilă, cea care se ocupă de comunicare acolo (şi nu doar!), şi pe care am rugat-o să scrie acest Guest Post fiindcă ştiu bine cât îi e de drag evenimentul ăsta.

 

Ideo Ideis e genul acela de proiect cu idee bună și echipă specială. Cine a fost măcar o dată la festival poate să confirme asta.

Ideea proiectului a apărut în urmă cu 8 ani, în Alexandria, în mintea unor liceeni care voiau să joace teatru în limba română. Și pentru că, la acel moment, nu exista niciun festival de genul acesta, au organizat ei unul. La ei acasă, unde nu exita un spațiu pulbic dedicat culturii. Ea (Andreea Borțun) era clasa a VIII-a , el (Alexandru Ion) a XI-a. Au scris completat formulare de finanțare, au strâns în jurul lor oameni la fel de entuziasmați, dornici să lucreze pro bono pentru un proiect dedicat copiilor pasionați de teatru, au convins autoritățile locale că proiectul trebuie să prindă viață și l-au făcut și pe Marcel Iureș să îi susțină. Sau pe Jeremy Irons.

Un an mai târziu băteau gongul pentru prima ediție. Într-o discotecă, îmbrăcată în pantaloni negri, în fața unei săli pline de liceeni veniți de prin toate colțurile țării, a propriilor părinți și a alexăndrenilor care au decis să vină și să vadă cu ochii lor care e treaba cu festivalul acela care umpluse orașul cu “afișe sataniste” (afișul era cu o mână care ținea un craniu, pe model Hamlet, iar unii oameni din oraș l-au rupt pentru că au crezut că au venit sataniștii în oraș).

De șapte ani, gașca Ideo Ideis bate gongul festivalului în fiecare vară. Tot de șapte ani, Ideo Ideis aduce aproximativ 250 de liceeni din întreaga țară  în Alexandria și le dă ocazia să își descopere și exerseze skilluri pe care sistemul educațional nu prea pune accent, deși ele sunt deloc de neglijat. Aduce piese de teatru pe care alexăndrenii le-ar vedeam mai greu sau chiar deloc. Aduce oameni cu greutate din spațiul cultural românesc (vezi Cătălin Ștefanescu, Marius Manole, Andi Vasluianu, Vlad Zamfirescu şi pe alţii) și îi face să revină an de an la Ideo. De drag. Tot de drag și tot an de an vin și băieții de la Iași care montează și demontează decorurile. Alexăndrenii nu mai rup afișele, ci le lipesc acolo unde se poate. Pentru că festivalul e acum un motiv de mândrie locală :)


Eu am intrat în gașca Ideo Ideis acum 4 ani și nu plănuiesc să ies prea curând. Pentru că ei îmi dau o gramadă de energie și pentru că sunt genul acela de oameni frumoși, deștepți și cu bun simț la care te uiți și-ți spui: “cum ar fi dacă ar fi mai mulți oameni ca ei?”

Vă aștept cu drag anul acesta la Alexandria, în perioada 13-22 august, să-i cunoașteți personal pe toți oamenii aceștia faini și să simțiți spiritul Ideo Ideis. O să ne revedem cu siguranță și-n anii următori. Așa se întâmplă de obicei :)

July 1

Cum a fost la TEDx Iaşi

Bună! Numele meu este Ruxandra Predescu şi îmi plac poveştile

Aşa am început ieri, la TEDx-ul din Iaşi, cu povestea îndrăgostirii mele de teatru.

Iniţial, prezentarea mea era mai centrată pe ideea Cultura face diferenţa, cu ceva antropologie şi cu o grămadă de exemple de oameni sau comunităţi care s-au dezvoltat, inclusiv economic, nu doar social, prin cultură, şi chiar cu exemple locale – fiindcă m-am documentat în sensul ăsta în cele două zile petrecute la Iaşi. Şi, fireşte, cum altfel, o scurtă poveste despre FITS din aceeaşi perspectivă. Cum am fost rugată de organizatori, însă, am virat-o spre lucruri mai concrete legate de comunicarea FITS-ului şi apoi m-am mutat la Iaşi, spunându-le celor din sală cât mult mi-au plăcut lucrurile descoperite în oraşul lor. Şi sper că i-am convins ca ceea ce au spus, toţi, în încheierea speech-ului meu, Cultura face diferenţa, este real şi se întâmplă!

Mi-a plăcut la TEDx Iaşi pentru că am văzut multe feţe tinere, oameni frumoşi care cred că pot schimba ceva, altfel decât ieşind în stradă, altfel decât uitându-se la televizor, prin participare. Şi, aşa cum am văzut eu Iaşiul, oamenii cu care am vorbit, felul în care a fost organizat şi comunicat TEDx-ul, chiar cred că am motive să fiu optimistă în legătură cu potenţialul existent în oraş.

Am reţinut ideea lui Marius Ursache, bravatar.me, mult plăcut (de altfel, mi s-a părut cea mai bună prezentare), dar şi altele dintre cele expuse de vorbitori şi singurul regret este că a trebuit să plec atât de repede, altfel pierdeam avionul, şi nu am apucat să mai stau de vorbă cu participanţii.

De reţinut, admirat şi aplaudat, efortul şi rezultatul rapsodului Cosmin Vaman, care a făcut, pe loc, în timp ce se desfăşura, balada TEDx-ului şi un rezumat cu mult mai bun decât aş putea eu, cu sau fără note muzicale! Ascultaţi!

În fine, felicitări organizatorilor, dar şi participanţilor, pentru deschidere şi pentru că au fost un public atât de generos! Bravo!

June 7

Helmut Sturmer la TIFF 2012: Trebuie să existe o ramă

Ieri la TIFF a avut loc vernisajul expoziţiei “Spaţii imaginate”, o retrospectivă ce marchează peste 40 de ani de carieră artistică a scenografului Helmut Stürmer, cel care este colaborator fidel al regizorilor Silviu Purcărete, Vlad Mugur, Andrei Şerban, Lucian Pintilie şi Tompa Gabor. De-a lungul activităţii sale, a semnat scenografia şi costumele pentru mai mult de 200 de filme, spectacole de teatru şi operă.

Expoziţia (o găsiţi la muzeu, în centru, în spaţiul TIFF Art gazduit de Master Card) este o incursiune în „lumea nevăzută”, în laboratorul de creaţie şi elaborare al universului teatral şi cinematografic. Traseul transpunerii imaginarului în real se dezvăluie prin schiţe de concepţie, fotografii de machete, imagini din spectacole, ce conturează astfel un proces creativ fascinant (sursa)

Pentru că în ultima vreme creativitatea şi procesul creativ devin subiecte din ce în ce mai prezente printre rânduri, nu am putut rata ocazia de a-l întreba pe creatorul scenografiei de la Faust (printre multe altele), cum reuşeşte să nu-şi înfrâneze creativitatea.

Zâmbind, mi-a spus că, de fapt, i se întâmplă asta, odată cu termenele de realizare ori cu bugetele.

La ce facem noi, scenografii, Slavă Domnului, ni se pun nişte frâne la imaginaţie, că altfel cred că din trei în trei zile aş distruge tot ce am lucrat. Dar aşa, că am nişte termene, atunci, automat, creierul selecţionează şi dă la o parte tot adaosul pe care îl ai în cap tot timpul.

Sunt două feluri de creaţie care mi se întâmplă mie: ori este una pe care de la bun început o prinzi, şi e important pentru tine, şi ştii că aia e soluţia, nu alta!, şi o alta în care te chinui luni de zile: inventezi, arunci, inventezi, arunci. Amândouă sunt valabile, nu poţi să faci nici un fel de regulă. Singura regulă care funcţionează este regula ramei şi, în acelaşi timp, principiul surealismului.

Dacă totul este liber, totul este o fantezie, devine plicticos. Trebuie să existe o ramă, trebuie să existe un spaţiu absolut logic în care se întâmplă ceva ilogic. Abia atunci ilogicul are un sens, te provacă. Dacă totul este ilogic ajungi la un “Şi ce dacă?”

Cum sunt regizorii?

O colaborare ideală cu un regizor e când te întreabă lumea “A cui a fost ideea?” şi nu mai ştii nici tu. Ca la Faust, de exemplu, cu Silviu Purcărete. Atunci eşti sigur că ai lucrat bine cu regizorul.

În condiţiile în care teatrul te limitează, totuşi, la spaţiul de joc, este filmul o provocare mai mare? Cum a fost Undeva la Palilula?

La film există o altă limitare, aia financiară. Şi acolo eşti limitat (n.m. au existat două variante de buget înainte ca cea finală să intre în lucru). Varianta pe care am găsit-o până la urmă pentru Palilula a fost o combinaţie de studio şi o hală distrusă. Pe de altă parte, bugetul limitat provoacă soluţii artistice, adică la început trebuia să facem totul înr-un studio, dar ideea de a combina a fost mai bună.

Când am văzut hala, m-am gândit că asta ar trebui făcut aşa, nu neapărat a la Greenaway, dar cam aşa, să nu mai ştii care este adevărul real şi cel inventat, ci să ai o simbioză între astea două. Şi cred că ne-a reuşit, mie şi lui Buhagiar, (n.m. Dragoş Buhagiar, co-scenograful Palilulei), că fără el n-aş fi reuşit să fac decorul ăsta niciodată, m-a ajutat enorm, enorm, cu multe lucruri.

Dar Dragoş şi cu mine am lucrat extraordinar, suntem prieteni la cataramă, mergem la ski împreună, ne batem în slalomuri, care are echipament mai şic, de-astea!

Vor mai fi proiecte comune?

Eu cred că da. Dragoş lucrează mai mult cu Silviu (n.m. Purcărete) în România, eu lucrez cu el în Franţa, la operă, dar cine ştie ce aduce viitorul. Suntem prieteni, lucrăm amândoi cu Silviu şi nu există nici un fel de concurenţă, decât una pozitivă, constructivă. Când văd ceva bun făcut de el îmi zic “Ia să fac şi eu”.

Aţi văzut Călătoriile lui Gulliver?

Nu, nu, din păcate nu am putut ajunge, şi nici la Edinburgh nu-l văd pentru că eu încep un proiect la Timişoara cu Herta Muller, după primul ei roman ( vorba de Ţinuturile joase), cu Niki Wolcz ca regizor, şi care trebuie să fie gata la toamnă. Dar sigur voi vedea Călătoriile lui Gulliver, neapărat! 

Nu l-am reţinut pe Helmut Sturmer mai mult decât preţ de o ţigară, pe care mi-a şi aprins-o, galant, fiindcă avea musafiri mulţi şi importanţi la vernisaj. Dar sper că e suficient cât să vă atragă la proiecţia Undeva la Palilula, de la 18.45, la Casa de Cultură a Studenţilor, însă şi la ora 17, la TIFF Lounge, când Mihnea Măruţă îl are ca invitat pe Constantin Chiriac, de data aceasta în ipostază actoricească, de interpret al rolului Trotzki în filmul produs de Tudor Giurgiu, după cum urmează:

June 2

FITS 2012: Vertigo, THE SHOW

N-am ajuns aseară la spectacolul celor de la Vertigo şi, după toate aparenţele, am toate motivele să regret acest lucru. Am, totuşi, o recenzie de spectacol de la Naoko Sakai, voluntara în Departamentul Comunicare Online al FITS, venită tocmai din îndepărtata Japonie. Fotografiile îi aparţin lui Paul Baila, unul dintre cei patru fotografi oficiali ai FITS

I guess nobody had any specific ideas what would be happening at this performance. It’s not the ballet classic, and also seemed different from modern dancing or other contemporary dancing. Startedvery quietly and intense movement of a dancer fixed our eyes on the stage.


33-year-old, Andrei who’s working in IT industry, liked their performance very much, and said it flowed from one to another. Actually, he had a chance to talk with its choreographer before the show. He was wondering and asked her where the idea would be coming from and how could she develop the ideas, he said. Then he’s got the answer that she’s had the images of straight line and circle, and then use those ideas with dancers like put it into spiral or some other movements. He especially liked the ending, he said.

His friend, Lore who came from Sibiu said “I cried.” Their performance touched very much, and liked the solo of a female dancer. She also talked to the choreographer, and heard that the movement came first and then music came next. She liked music as well, but realize the importance of their movements.


Actually, movement of the dancers was really stunning. They’ve had not only the skills of dancing, but also synchronicity. Having synchronicity in the dance performances is very important factor, I reckon. Everyone in performing arts field need to conscious about breathing. Actors, dancers, or singers are thinking about breathing, but controlling it is not easy than we think. Most of the synchronized movement comes from their breath. At the end of the show, we only heard the noise of the swish of clothing and their breath. They perform perfectly in tune each other. We shared a special moment, I suppose.

June 1

Călătoriile lui Purcărete în lumea lui Jonathan Swift

Silviu Purcărete este unul dintre oamenii pe care îi admir aproape necondiţionat, atât pentru ceea ce sunt cât şi pentru ceea ce oferă publicului prin munca lor. Dar, dincolo de asta, căci astfel nu e singur în această galerie personală, îl admir, de data asta total, plenar şi necondiţionat, pentru capacitatea uluitoare de a nu-şi îngrădi imaginaţia. Noi, ceilalţi, facem asta în fiecare zi. În loc să ne lăsăm imaginaţia să zburde pentru a crea lucruri şi împrejurări, îi punem oprelişti – cel mai adesea formate din bugete, lipsă de timp, şi, fir-ar să fie, logică! Şi e ATÂT de greşit!

Credit foto: Sebastian Marcovici | FITS 2012

Recunosc, sunt unul dintre puţinii care nu s-au îndrăgostit iremediabil de Faust la prima vizionare. Am fost copleşită, era prima întâlnire cu marele regizor român, iar mintea mea căuta repere logice, pământene, reale, când, de fapt, tot ce ar fi trebuit să fac era să stau cuminte, open mind şi să mă las sedusă, cucerită, zăpăcită. My bad! S-a întâmplat abia la a doua vizionare, duminica trecută, şi tot cred că au scris alţii mai bine decât mine*.

Desigur, acel prim exerciţiu s-a dovedit util la Metamorfoze şi D’ale Carnavalului şi capital, aş zice, la Undeva în Palilula. Dar asta e altă poveste, şi nu despre asta vreau să vorbesc acum ci despre Călătoriile lui Guliver**. Nu un spectacol de teatru în adevăratul sensul al cuvântului ci exerciţii scenice – cel puţin aşa pretinde regizorul.

Să intrăm în sală. E aglomerat, foarte aglomerat, dar am un loc, marginal, ce-i drept. E ok, zic mersi. Oricum, ca parte din organizare, nu eu trebuie să văd bine ci invitaţii şi, mai ales, invitaţii străini.

Credit foto: Mihaela Marin | FITS 2012

Pe scenă, câteva “iepe”, tinere fete cu costume albe, mulate, sprijinite în cârje, albe şi ele, cu cozi stufoase prinse de costum fix acolo unde ar trebui să stea cozile. Nechează şi se mişcă pe scenă, se aleargă. Pe jos sunt paie, baloţi întregi, iar în sală miroase, înnebunitor, a vară şi a păcat.

În fine, fiecare spectator îşi ocupă locul, luminile se sting şi începe spectacolul… cu un cal! Un cal (adevărat!) vine blând pe scenă ţinut de căpăstru, iar iepele umane nechează uşurel. Din start, mintea mi s-a teleportat prin alte dimensiuni ale spaţiului de joc. De bună seamă şi de bună credinţă mintea mea, poate şi pentru că urma, azi, 1 iunie, a acceptat, aşadar jocul. Şi pe Houyhnhnmi.

Doar că în Călătoriile lui Guliver, Purcărete nu e prea ludic, nu e nici un joc, e viaţa noastră trăită în viteză, cu aceleaşi zâmbete la care revenim, nişte yahooi nesuferiţi şi scârboşi, puşi pe desfătarea imediată a simţurilor, marii nătângi ai lumii. În sală s-a râs, nu mi-e clar de ce, fiindcă mie îmi venea să plâng tot spectacolul, cred că de emoţie şi de bucurie şi de tristeţe că vedeam în faţa ochilor lumea în care trăim, înfăţişată aproape aşa cum e ea.

Credit foto: Mihaela Ştefănescu | FITS 2012

Am zâmbit la jocul de lumini şi umbre, la bărbatul umflat cu pompa şi mi s-a părut foarte tare şi felul în care s-a realizat momentul prostituatelor. De fapt, mi-a plăcut tot spectacolul din secunda 1 până la final şi, deşi ştiu povestea întreagă a Călătoriilor, când ajung acasă o voi reciti. Cu siguranţă o să-mi apară  în altă manieră acum.

Credit foto: Mihaela Ştefănescu | FITS 2012

***
Aşa cum aveam să aflu azi la conferinţa de presă, Călătoriile lui Gulliver se bazează nu doar pe cărţile trei şi patru din lucrarea omonimă a lui Swift, ci şi pe alte texte ale sale, poezia despre o prostituată, The Lady’s Dressing Room, pe ironicul său epitaf şi pe O propunere modestă care este, aşa cum spune Silviu Purcărete, “o invitaţie foarte politicoasă şi savantă la canibalism”. Muzica îi aparţie lui Shaun Davey, iar scenografia poartă semnătura extrem de inspirată a lui Dragoş Buhagiar. Mergeţi să-l vedeţi când revine de la Edinburgh – încununat de laude, sunt sigură!

* Nebuloasa, Hoinaru, Anne-Marie, Victor , Nihasa, Chinezu, Andrei, Andreea

** Pentru mine e spectacolul acestei ediţii a FITS. Chiar dacă n-am văzut prea multe, pur şi simplu ştiu că ăsta e, atât de tare mi-a plăcut!

May 30

În ciuda ploii

Ploaia a ajuns să fie un personaj central în FITS anul ăsta. Cu excepţia primei zile, a turnat în fiecare zi. Cu excepţia nopţii când am dansat în ploaie, treaba asta are darul de a alunga mulţimea de pe străzi şi, în consecinţă, de a-mi reduce simţitor bucuria pe care cele zece zile de Sibiu mi-o promit şi livrează anual.

Totuşi, în ciuda ploii, feriţi de picăturile reci cu umbrele nu foarte colorate, oamenii care au venit la FITS se încăpăţânează să se bucure. Aseară la Leşe şi Rebengiuc s-a cântat, din sală, prelung, ca un cântec de tabără, decât că în loc de chitară aveam fluierul de doinit. Minunat spectacol, prelungit de la cele 50 de minute anunţate până la vreo oră şi jumătate, ceea ce ne-a făcut să ratăm Salt Mortal în Piaţa Mare… Dacă n-am văzut nu poate să-mi pară rău, nu? Şi, oricum, programul de aici are un fel propriu de a se dezvolta: nu se ştie cine-ţi iese în cale, cu cine ajungi să stai la o poveste sau cum, în loc să te duci să scrii ori să dormi, ajungi, totuşi, preţ de o ţigară, la clubul Festivalului.

“Mai sunt bilete la Faust?” – întrebarea care mi se adresează, cred, cel mai frecvent zilele astea, mai ales după ce au scris bloggerii despre spectacol.

Apropo de asta, fac o paranteză: piesa lui Goethe, spectacolul lui Purcărete. Aşa e corect şi asta e diferenţa între piesă şi spectacol. Gata, închid paranteza.

Nu, nu mai sunt. E sold out de dinainte de începerea FITS, mereu e aşa şi încă nu pricep de ce lumea nu vine să-l vadă şi în afara Festivalului. La fel şi celelalte spectacole-eveniment de la Teatrul Naţional Radu Stanca, în special cele din tramvaiul de la Răşinari, care nu au decât 20 şi ceva de locuri pentru spectatori şi care sunt, aşa cum e şi normal, foarte solicitate de criticii şi VIP-urile din afara ţării. În fine. Nu mai sunt. Şi nici la Fraţii Karamazov, Ultima zi a tinereţii, Eu, Rodin sau Absolut!, dacă tot veni vorba!

Mda. Plouă de rupe acum la Sibiu, parcă ar vrea să recupereze vremea îngăduitoare de azi. Şi, în ciuda ploii, pe sub umbrele ori pelerine, pitiţi prin săli sau pur şi simplu fugind de la un spectacol la altul, lumea se bucură de teatru aici, la Sibiu!

Poza e de aseară, de la Salt Mortal, şi-i aparţine lui Sebastian Marcovici, unul dintre cei patru fotografi oficiali.

May 29

Jurnal de Festival (III)

Am o tonă de poze care aşteaptă să fie descărcate şi postate care pe unde, şi la fel, o grămadă de informaţii de la voluntare. Azi, însă, mi-am pemis să “chiulesc” pentru a vedea două spectacol, concertul de hang de la Sinagogă, cu Francesco Agnello, şi un excepţionat proiect de teatru nonverbal japonez. Hangul îl ştiam, acum doar s-a adăugat sonoritatea clădirii cu pricina, parcă şi mai emoţionant, mai înalţător, dar spectacolul japonez m-a făcut să mă gândesc că nu e nevoie decât de atenţia celorlalţi pentru a transmite o mulţime de lucruri fără cuvinte. Mult plăcut!

Ce mi-a plăcut mai puţin e că, aparent, noi, ăştia de nu trăim în Sibiu, ne minunăm şi ne bucurăm de spectacole şi de trupele de stradă mai mult decât cei de aici, şi nu pricep de ce. Poate e doar o fază. Sau o părere. Sau poate e doar invidia din mine, ca Sibiul are aşa minune, iar noi nu!

Oricum, pe seară nu mai ploua. Poate mâine o să fie mai bine, mai multă veselie şi culoare pe străzile Sibiului. Nu de alta, dar am pregătit, şi în acest an, diplomele!

În rest, unii pleacă, alţii vin. Hoinaru, Nebuloasa, Petreanu şi Chinezu s-au alăturat Festivalului şi povestesc pe blogurile lor ce şi cum se întâmplă pe aici. Pare să le placă :)

May 28

Nebunie în ploaie!

La FITS se munceşte mult, dar nu în exclusivitate! Serile, după ce toate spectacolele se sfârşesc, artiştii, voluntarii, invitaţii, cei acreditaţi şi echipa se reunesc la Clubul Festivalului, unde se stă la poveşti, se cântă, se dansează şi, uneori, avem parte chiar şi de momente artistice.

Cum aici sunt oameni din toată lumea, iese un melanj cultural absolut fabulos şi increibil de mişto! De exemplu, în seara asta, când am ajuns, mexicanii au făcut concert, iar mai încolo şi mai târziu, când DJ-ul şi-a intrat în drepturi, un alt grup a început să danseze. Tot atunci s-a pornit si ploaia mai tare, dar muzica nu s-a oprit, şi nici dansatorii care se rupeau în figuri – se vede că dansau împreună de ceva vreme, şi o făceau excelent, spre amiraţia celor care se fereau de ploaie pe sub copertine.

M-am bâţâit ce m-am bâţăit la adăpost, dar n-am rezistat prea mult şi am cedat, ieşind la dans în ploaie! Cred că a fost cea mai super seară de Clubul Festivalului de până acum, de când sunt eu în FITS, poate cu excepţia serii în care au cântat cei de la TranssExpres acum doi ani, deşi nu… Asta a fost cea mai mişto!

S-a dansat în ploaie preţ de vreo câteva ore, noi am plecat în jur de trei, fiindcă grupul vesel – Andreea, Andrei, Anne şi Nihasa – se pregăteau să plece înapoi la Bucureşti, la fel şi Victor. Muraţi de numa’, ne-am oprit să ne pozăm în grup, totuşi, ca reminder pentru o seară specială cu prietenii.

Sunt sigură că dacă nu ploua, n-ar fi ieşit atât de tare din comun seara, dar dansatul în ploaie a fost califragilistic, vă spun! Trebuie să încercaţi asta odată, e un sentiment tare fain! Iar când eşti într-un oraş cucerit la fiecare  pas de artişti şi evenimente FITS-iste, toată starea asta se amplifică de vreo câteva ori. Mai vreau!

iată o poză

şi o dedicaţie (pentru de dimineaţă)

A fost…. Curat trandafir, coane Fănică (glumă internă pe care n-o traduc), dar acum trebuie să şi dorm un pic. E 4.15 şi peste patri ore mătrezesc fiindcă la 9 am şedinţă. Coafura rezistă!

May 26

Cultura face diferenţa!

Ieri, în prima zi a FITS, a fost şi conferinţa despre importaţa festivalurilor de arte ale spectaolului, în contextul crizei, dar nu exclusiv. Cristina Ghinea, una dintre voluntarele mele – şi cea cu care colaborez încă din primul meu an aici – a fost acolo şi povesteşte.

Cînd am ieșit azi din casa mi-a atras atenția o mașină pe al cărei geam era scris FESTIVALUL INTERNAȚIONAL DE TEATRU DE LA SIBIU. Asta a trezit în mine un prim val de emoție. Așadar, cu gura până la urechi, am plecat spre conferința care a deschis cea de-a XIX-a ediție FITS. După cum ne-am obișnuit, Octavian Saiu a moderat discuția la care au fost prezenți și directorul Festivalului, Constantin Chiriac, Edward Lewis şi John Freeman, cu un discurs amuzant, încercând mereu să țină publicul şi să fie sigur că acesta a înțeles ce a vrut să spună.

De ce avem nevoie de artă,

de cultură, de festivaluri când suntem în plină criză? Acum 30 de ani, în Marea Britanie a existat o criză în artă, în educație, în societate. Ei au reușit să depășească această etapă prin multe musicaluri, manifestări artistice. Acum criza este și aici, aşa că nu putem decât să ne bucurăm de astfel de evenimente, să ne deschidem ochii și sufletul în fața festivalului și să credem în el, să îi dăm șansa de care are atâta nevoie. Această criză poate fi depășită doar printr-un efort colectiv.

În Marea Britanie studenții au depus un efort mai mare, au tras de ei astfel încât să fie pregătiți să joace din timpul facultății și să intre cât mai repede pe piață. Școala acolo este împărțită diferit. Universitățile încearcă să aducă domenii noi, iar drama school  pregătește oamenii pentru ariile existente. Deși trăim în medii diferite și soluțiile sunt diferite,  importantă este bunăvoință cu care acționează fiecare dintre noi.

John Freeman a vorbit despre felul în care percepe el FITS cu aminti legate chiar de  prima ediție. El simte energia și efervescența festivalului, dar nu e sigur că organizatorii, participanții și publicul apreciază la adevărata valoare ceea ce li se întâmplă. Ca replică, Constantin Chiriac a spus că face acest eveniment pentru public, alege totul ca să îi satisfacă așteptările şi tot accentul este pus pe calitate.

Category: FITS, Teatru | LEAVE A COMMENT