Acum câteva zile publicam prima parte a unui amplu interviu cu Alexandru Arşinel, vorbind despre viaţa domniei sale şi despre drumul parcurs până acum din satul natal, Dolhasca. Discuţia de vreo trei ceasuri a fost o adevărată plăcere şi la fel a fost şi lectura cărţii care a prilejuit această întâlnire.

O primă lansare s-a întâmplat deja, săptămâna trecută, la Starbucks, iar lansarea… să-i zicem oficială, are loc sâmbătă, la ora 18, la standul Editurii All de la Gaudeamus. Sper să citiţi cu drag această a doua parte a interviului, e un pic mai lungă, aşa că, fără multe alte introduceri, vă urez Lectură plăcută!

Prima parte a interviului s-a sfârşit cu Alexandru Arşinel spunându-mi că nu regretă nici o clipă calea aleasă, teatrul, şi, mai apoi, comedia, în detrimentul Facultăţii de Construcţii către care, într-o primă fază, îl îndrumase tatăl său…

Acum doi ani, la FITS, am apucat să văd fix două spectacole: unul românesc, underground, care mi-a făcut harcea parcea timpanele, şi un altul, care a compensat multe lucruri: Warum Warum (De ce? De ce?) în regia lui Peter Brook şi interpretarea excepţională a lui Miriam Goldschmidt, acompaniată de Francesco Agnello la hang, unul dintre cele mai bune spectacole de teatru pe care le-am văzut vreodată – încă mă bântuie!

Pe 6 şi pe 7 noiembrie, Warum Warum a fost prezent în cadrul unui festival internaţional de teatru moscovit care durează ceva mai mult de o lună de zile şi care a reunit spectacole, trupe şi regizori faimoşi printre care Meno Fortas şi Eimuntas Nekrošius, Lev Dodin sau Amid the Clouds, multipremiatul spectacol scris şi regizat de Amir Reza Koohestani. Revenind la Warum Warum, am citit pe site-ul festivalului câteva cuvinte de la Peter Brook care mi-au pus nişte lucruri într-o altă perspectivă şi m-am gândit să le redau aici, poate vă inspiră şi pe voi (Merci, Francesco, pour me montrer ces pensées et de me faire sourire!)
Din nou, fără traducere, de data asta pentru că n-aş putea cuteza să interpretez vorbele marelui regizor!

George Banu şi Silviu Purcărete: amândoi se află într-o strânsă relaţie şi armonie cu teatrul, amândoi sunt personalităţi recunoscute la nivel mondial într-o lume care, dincolo de scenă, nu prea iartă şi, mai ales, nu uită nimic, şi, în fine, fiecare dintre ei este minunat în felul său.

Faţă în faţă într-o cameră de hotel din Nancy, acolo unde Silviu Purcărete se afla pentru premiera spectacolului L’Artaserse, (capod)opera barocă a lui Leonardo Vinci, pe care a pus-o în scenă la Opera National de Lorraine. Scenografia e semnată de Helmuth Sturmer, cel alături de care Silviu Purcărete mai are câteva proiecte memorabile, printe care şi celebrul Faust – aici un interviu în care îmi povestea cum sunt regizorii, vorbind, desigur, şi de Silviu Purcărete.

Despre români se zice că-s un popor ospitalier. Tot ce se poate, dar în materie de servicii, mai ales când vine vorba de industria “opitalităţii”, mie mi se pare că n-am fi chiar cei mai pricepuţi din lume. Poate s-au schimbat generaţiile, iar cei mai tineri nu mai au şcoala veche a gazdei care te primeşte cu zâmbetul pe buze, cu ştiinţa de a nu spune NU, orice ar cere clientul. Pentru că, dacă e mulţumit, clientul revine, ba chiar mai spune şi prietenilor, iar bacşişul este peste măsură de generos.

Am avut ocazia să cunosc o asemenea gazdă la Oradea şi, mai mult decât atât, să mă bucur de atenţie şi poveşti. Figură celebră a oraşului, doamna Maricica, fiindcă aşa e cunoscută directoarea de la Restaurantul Butoiul de aur, fost Oradea, a învăţat meseria asta a zâmbetului toată viaţa, de la 18 ani, adică acum vreo jumătate de secol, când a intrat ucenică la Oradea. Ulterior s-a specializat  la şcoli de soi, inclusiv în Capitală, dar meseria aia bună, a învăţat-o acolo, printre mesele şi scaunele din vechiul restaurant.

Oricine a auzit, în copilărie, un “Tineretul din ziua de azi!” rostit pe un ton îmbufnat, cel mai adesea de vreo tanti prea împrietenită cu murăturile. Zâmbesc atunci când îmi amintesc neastâmpărările generaţiei mele, mai ales dacă le compar cu haosul de azi… Iată! Păcătuiesc şi eu prin a mă uita dojenitor spre tineret şi prin generalizare. Dar ieri, aici, la Toamna Orădeană, am dat un pic în mintea copiilor!

Ce sunt părinţii lui, cu ce se ocupă?

Ştiţi întrebarea asta? Am auzit-o, unii dintre noi, de la părinţii noştri, când mergeam la o petrecere, când venea să ne ia vreun băiat de-acasă ori când voiam să invităm o prietenă acasă. Mă revoltam adesea, fiindcă mi se părea nedrept să judeci pe cineva în funcţie de asta. Încă mi se pare, deşi am înţeles, în timp, că educaţia primită în cei şapte ani de acasă e foarte importantă pentru dezvoltarea ulterioară.

Marţi, înainte de spectacolul “Love Stories“, am stat un pic la poveşti cu trei din cei patru actori din spectacol. Mai mult cu Maia. Da, Maia Morgenstern. Înaltă, dreaptă, volubilă, deferentă, politicoasă, aprinsă, cu gesturi largi şi gesturi mici, cu schimbări de ritm, Maia îşi joacă, pe scena vieţii, propriile roluri. de femeie, actriţă, manager de instituţie artistică. Şi, cum se zice, are sala! Am luat notiţe:

Nu prea cred în horoscop, alinierea planetelor sau soartă, pe sistem “aşa i-a fost scris!”, ci mai degrabă într-un design personal, ale cărui linii le poate trasa oricare dintre noi, chiar şi inconştient uneori. Mă rog, asta dacă nu punem la socoteală felul în care am ajuns eu să fac jobul ăsta de comunicator. Privind în urma, cred că acolo chiar ar putea fi vorba de o aliniere planetară… dar asta e altă poveste! Acum vorbim despre soartă sau, mai bine zis, despre Fortuna! O, Fortuna, velut Luna, statu variabilis,… Ascultaţi:

De vreo trei zile cel puţin încerc s-ajung să scriu (şi aici, nu doar pe reţelele sociale) de UnderCloud, festivalul de teatru independent ce are loc, începând de lunea asta care a trecut şi până joia viitoare (13 septembrie) la Muzeul Ţăranului Român, convenabil găzduit, aşadar, aproape de Piaţa Victoriei.

UnderCloud e organizat de D’AYA, compania lui Chris Simion, îl are ca Preşedinte onorific pe Andrei Şerban şi, începând de la această ediţie, există şi o competiţie între spectacolele din Festival – deşi asta e, probabil, un aspect mai puţin important.

Aceasta este o scrisoare deschisă adresată domnului profesor Vasile Nicoară, director al Colegiului Naţional “Mircea cel Bătrân” din Constanţa

Domnule director Nicoară,

vă rog să-mi permiteţi să vă felicit pentru rezultatelele pe care CN “Mircea cel Bătrân” le-a obţinut la evaluarea naţională şi la Bac, fiind cotat ca cel mai bun liceu din judeţ şi în top 10 naţional. Mai mult, rezultatele elevilor dumneavoastră la Olimpiadele naţionale şi internaţionale vă fac, de asemenea, cinste.

Din această vară, însă, aveţi încă două premii cu care vă puteţi lăuda, şi anume cele obţinute de NOI, trupa de teatru a liceului, cu spectacolul “Visul unei nopţi de vară”, în cadrul Festivalului Ideo Ideis. Ştiu sigur că nu i-aţi văzut la Alexandria – au fost grozavi, apropo! – şi mai ştiu că nici nu-i ajutaţi suficient de mult, de aceea îmi propun să vă conving că merită un sprijin mai susţinut din partea dumneavoastră.

foto: Adi Bulboacă | Ideo Ideis 2012

Poate n-aţi aflat, domnule director, că trupa NOI repetă într-o sală de clasă, cu băncile puse la perete, că repetă uneori chiar şi pe holuri, şi că nu prea au unde să joace, că şi-au plătit singuri taxele de înscriere în festival, că şi-au plătit singuri costumele, că au reuşit să obţină premii şi aplauze fără susţinerea serioasă a liceului din care provin. E chiar atât de greu pentru o instituţie de învăţământ cu rezultate atât de bune să sprijine un model demonstrat de educaţie alternativă?

N-am să vă vorbesc despre performanţă acum (în teatru, ştiţi, nu este vorba de medalii) ci de ceea ce înseamnă teatrul pentru elevii din NOI, exact aşa cum am aflat de la ei. Astfel, unora le-a schimbat opţiunea asupra viitorului şi acum se pregătesc pentru admiterea la Actorie, pentru alţii înseamnă mai multă încredere în ei, să asculte cu mai multă atenţie ce spun cei din jur, să fie mai deschişi, mai apreciaţi de prieteni, să nu le mai fie teamă de ridicol, să stea de vorbă cu oameni speciali la care nu ar fi avut acces altfel, să înveţe importanţa fiecărui cuvânt şi că există diferenţe mari în funcţie de felul în care îl rostesc – şi astea sunt doar câteva din lucrurile pe care mi le-au spus.

foto: Adi Bulboacă | Ideo Ideis 2012

Sunteţi, din câte am auzit, un dascăl dăruit şi îndrăgit de elevi şi, sunt sigură, experienţa de director dar şi vechimea în sistem, v-au arătat clar că, aşa cum e acum, sistemul autohton de învăţământ nu este chiar cel mai bun – ca să folosesc un eufemism! – pentru dezvoltarea personală a tinerilor. Poate că învaţă carte, unii dintre ei, dar prea rar sunt învăţaţi să aibă curaj, să îşi asume şi să se descurce cu provocările vieţii, să-şi găsească locul pe harta propriei existenţe şi deveniri.

Aţi crescut şi educat generaţii întregi, oameni de nădejde, unii dintre ei, oameni care, de bună seamă, păstrează amintiri frumoase cu anii de liceu. Nu trebuie decât să-i căutaţi şi să-i rugaţi să susţină, atât cât poate fiecare, această trupă de teatru a liceului, una care, repet, vă face cinste. De asemenea, sunt sigură că aveţi contactele şi influenţa necesară pentru a convinge directorii teatrelor din Constanţa să ofere acestor tineri un spaţiu de joc în schimbul banilor pe bilete, asta ca să punem şi un preţ concret pentru bucuria de a sprijini o iniţiativă frumoasă a liceenilor constănţeni.

NOI merită din plin susţinerea dumneavoastră. A demonstrat acest lucru la Ideo Ideis şi o demonstrează în fiecare zi, prin simplul fapt că se încăpăţânează să existe, să gândească noi spectacole, decoruri, distribuţii şi, cel mai important, să-i ajute pe elevi să înveţe mai multe despre sine şi voi urmări cu drag evoluţia trupei de teatru a liceului pe care îl conduceţi.

Vă mulţumesc,

Un spectator al trupei NOI