May 25

FITS 2012: Jurnal de Festival (II)

Încerc să nu scriu doar despre FITS zilele astea, dar îmi e destul de greu, pentru că FITS e cam tot ce fac, mereu apare câte ceva, mereu un deadline, ceva care trebuie citit, editat, publicat, trimis, mailuri şi telefoane la care trebuie răspuns şi… ah! inevitabil, lucrurile care NU sunt făcute şi care-ţi stau pe creier!

Dincolo de asta, pe la 4 am plecat de lângă laptop, cam ca în somaţiile poliţiştilor americani în filme, pune laptopul jos şi îndepărtează-te încet de lângă el, fără gesturi bruşte. Aşa şi eu, am ieşit să mănânc o ciorbă (ardelenească, din aia cu tarhon, preferatul meu!) şi-o Marlenkă! Pe drum spre Piaţa Mare, am dat nas în nas cu cei de la International Show Parade care defilau pe Bălcescu în timp ce cântau la trompete şi alte suflători. Lume ca la urs, sau poate chiar mai mult!

Nu sunt vreo sentimentală – adică nu cred că sunt! – dar mi-au dat lacrimile. Nu, nu pentru că show-ul haioşilor italieni era de natură să stiluleze glanda lacrimală ci pentru că era primul eveniment din FITS-ul de anul acesta la care am asistat. E o emoţie şi o aşteptare care se adună, an de an, pentru ediţia următoare, iar ultimele două săptămâni sunt atât de crâncene şi de încărcate că nu apuci să te pregăteşti şi să te bucuri că, în sfârşit, se întâmplă o nouă ediţie. Aşa că, mno, m-am bucurat şi m-am emoţionat!

Tot aşa cum mi s-a întâmplat şi când am dat nas în nas cu Anne care era super emoţionată după Ispita Cioran – mamăăăăă, ce spectacoool!, zicea ea. Aş zice şi eu, chiar aş zice, dar n-am apucat să-l văd. Tot îmi promit o vacanţă culturală la Sibiu, să văd ce n-am văzut de la Radu Stanca! Poate la vară.. mai încolo, ailaltă, următoarele… Ştiţi cum e, şi voi faceţi la fel, nu? (Spuneţi că da, alţfel o să mă simt precum răţuca cea urâtă!)

Bun, bine, deci… trebuie să revin la muncă – blogul este, zilele astea, un plăcut prilej de pauză, timpul meu cu şi pentru mine, furat din Festival. Că şi somnul e tot pe datorie :))

De final, nu uitaţi că trebuie să ne bucurăm de teatru, de artă şi de toate cele mai faine indiferent de vârstă!

PS Daţi şi voi un Like pe pagina festivalului, haide, că nu daţi de la voi! Mulţumeeeesc!

May 25

FITS 2012, Jurnal de festival (I)

Bine, încă nu e chiar de Festival, că FITS începe abia mâine (adică e încă 24 mai când încep să scriu rânurile astea!). Dar pentru mine este, deja, Festivalul mailurilor si vox-urilor şi al tuturor lucrurilor care sunt – încă! – pe to do list! Noroc că Sibiul e un oraş mic, totuşi, aşa că să alergi de la hotel (Continental, apropo – tre’ să vă spun de băile kinky din camere!), la teatru, care e peste drum, la Humanitas, în Piata Mare şi Piaţa Mică – deocamdată cam astea-s traseele şi nu apuci să te faci ciuciulete – mă rog, dacă ai o geacă cu glugă. Daca nu, te faci – am probat şi asta! :)

Da, plouă la Sibiu, şi dacă până ieri asta nu m-a deranjat, de azi am schimbat mode-ul (despre mood oricum nu mă întreabă nimeni) cu cel festivalier, cu arma, pardon!, telefonul şi laptopul la picior, pardon, ureche, respectiv mână!

Echipa mea de voluntare a început să lucreze şi deja am “marfa” de la ele, informaţii şi vox-uri pe care trebuie să le trimit mai departe, încă am multe mailuri de trimis, scrisori (da, e diferit) de scris, şi n-am apucat sa-mi tipăresc cărţile de vizită!

Au venit, însă, darurile pentru bloggerii oficiali (e surpriză, nu spunem, deocamdată!), şi telefoanele Nokia Lumia cu care vor lucra pentru a-şi ţine cititorii, prietenii şi urmăritorii la curent cu ce se întâmplă la Sibiu, la FITS. M-am jucat şi eu cu unul, aseară, dar îmi păstrez plăcerea de a experimenta această nouă jucărie pentru perioada în care sunt la TIFF, din 4 iunie încolo – abia aştept!

Foto: Dragoş Spiţeru | FITS

Între timp am mai scris nişte mailuri, şi a trecut de 12, aşa că  oficial, azi începe FITS!

Sper să găsesc zilnic răgaz de poveşti printre rânduri, şi nu doar despre Festival ci despre toată nebunia – una frumoasă! – de aici, să văpovestesc de colegii din teatru, de voluntare, de artişti, de tot! Vom vedea ce va fi! Să-mi ţineţi pumnii, să iasă brici!

May 22

Sibiu cu Obiceiuri sănătoase

A plouat astăzi la Sibiu, iar mie mi-a mers netul cand călare, când pe jos. Nu e soare, dar e bine, şi pe Cibin n-am văzt fum. Bine, ca să fiu sinceră, nici pe Cibin nu l-am văzut, de fum ce să mai zic?! Poate mâine, de sus, că zbor acasă pentru a-mi lua rămas bun de la un om special.

Sunt încă multe de făcut, iar programul mai suferă schimbări: azi, dintre spectacolele anulate pe motive de subfinaţare, au mai revenit trei – Maladype, Need Company (Deer House) si Divna Ljubojevic – fiindcă Guvernul a aflat, inclusiv din străinătate, că nu se face să promiţi nişte fonduri la un eveniment atât de importaţant precum FITS şi apoi să nu le dai, aşa că a mai scos de la teşcherea 300.000 de lei. Ergo, trei companii sunt înapoi în program, ceea ce a dus, fireşte, la câteva alte permutări – programul final se găseşte pe site.

Pentru de dimineaţă, Hotel Continental, gazda mea în aceste două săptămâni festivaliere, are Activia în meniu. Cu de toate, ce-mi pofteşte inima. Şi cum micul dejun aici chiar e cea mai importantă masă a zilei – fiindcă e singura pe care am certitudinea că apuc s-o servesc! – iată cum am eu obiceiuri sănătoase matinale.

Apropo de asta, n-am apucat să vă povestesc despre Programul Activia, cel în care m-am înscris deja, şi prin intermediul căruia primesc, zilnic, vreme de 14 zile, diferite sfaturi despre dietă, stil şi exerciţii fizice. Pe care, cu toată nebunia din ultima vreme, of, nu prea le respect. Dar voi să nu faceţi ca mine! Înscrieţi-vă şi respectaţi sfaturile specialiştilor fiindcă, după câte am citit pe Forum, de la cele care îl urmează serios, nu ca mine, acum, chiar funcţionează!

Combinaţia muncă multă şi puţin somn nu aduce chiar a obicei sănătos, dar cea în care îţi place atât de mult ce faci şi oamenii cu care lucrezi e sănătoasă pentru minte şi exact asta este ceea ce mi se întâmplă în aceste zile la Sibiu. Multă, multă informaţie pleacă spre voi, şi încă sunt multe detalii de pus la punct, mailuri de trimis şi altele, iar timpul este scurt. Dar îmi place fiecare moment! E cu adrenalină multă!

Printre picături – la propriu! – azi am avut şi o aniversare în echipă, aşa că în timpul sedinţei cu echipa, printre taskuri, am mâncat căpşune şi cireşe oferite de sărbătorit – şi erau bune, dulci şi parfumate! Deci, cum vă spuneam, deşi n-am când să mă ţin de program (despre stil, cel puţin, nici nu poate fi vorba – “comod” e cheia!), practic, totuşi, obiceiuri sănătoase! Nu doar pentru că, asa cum v-am mai spus, campania continuă, ci pentru că aşa e bine!

Şi fotografia zilei. Din curtea Teatrului Radu Stanca, după şedinţă, un petec de cer.

PS Danone a considerat că FITS intră la categoria Obiceiuri sănătoase şi mi-a dat o mană de ajutor pentru una, pentru alta, lucru pentru care sunt foarte recunoscătoare fiindcă îmi doresc atât de mult ca tot ce ţine de comunicarea online (şi nu numai!) la FITS să iasă brici!

May 14

FITS 2012: CRIZE. Cultura(.ro) face diferenţa!

Gata. Vine. Se simt trepidaţiile pe Valea Oltului, pe drumul de la micul aeroport sibian spre centrul orasului, se simte efervescenta celor care trudesc pentru bunul său mers, a artistilor si a zecilor de voluntari, a localnicilor şi a celor care se pregătesc să-şi facă bagajele pentru Sibiu.

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, ediţia a XIX-a, se pregăteşte, febril, să înceapă, peste numai 11 zile. Da, nu e mâine, dar după aproape un an de pregătiri, 11 zile sunt nimic şi vor trece repede ca suspinul Julietei! Doar pentru Ministerul Culturii timpul trece încet: vreo zece zile le-au fost necesare să se despartă, online, de fostul ministru pentru a aşeza poza celui nou. Şi aprobările pentru finanţarea FITS încă aşteaptă. Nu ştiu ce, ca să fiu onestă, poate aşteaptă să renunţ neobositul Chiriac să-l organizeze, an de an, în aceeaşi perioadă, în acelaşi oraş! Newsflash: n-o să se întâmple!

E INADMISIBIL ca FITS să nu primească – cel puţin până în momentul în care scriu aceste rânduri! – bani de la Ministerul Culturii, în condiţiile în care acest Festival e considerat al treilea din lume ca importanţă printre manifestările de arte ale spectacolului şi e, alături de TIFF şi Festivalul Enescu, cel mai bun ambasador al Culturii române! Nu există nici o scuză, aşadar, pentru lipsa de fonduri de la Ministerul Culturii, nu atâta timp cât s-au dat bani, şi nu puţini, pentru tot felul de alte manifestări… organizate de cine trebuie şi unde trebuie!

Nu-i nimic, însă, nici o provocare nu e prea mare pentru cei care organizează Festivalul, aşa că şi această a XIX-a ediţie a FITS propune un impresionant meniu de manifestări artistice (peste 300 de evenimente!), iar în zilele următoare, cu o frecvenţă, sper, zilnică, vă voi povesti ce pregătim în acest an pentru sibieni şi pentru oaspeţii oraşului!

Până atunci, pentru program şi bilete, vizitaţi-ne pe site, iar pentru gânduri bune, vă aştepăm pe facebook si twitter. Poate că Ministerul Culturii nu dă doi bani pe noi în 2012, şi zic asta la modul propriu!, dar hai să le arătăm că românii iubesc teatrul şi cultura!

May 8

Chutney: poftă bună la teatru!

Chutney ăsta, în caz că nu ştiaţi, e o dulceaţă/murătură cu iz indian, savuroasă oricum ar fi, pe baza de fructe sau legume, cu un pic de oţet şi zahăr, scăzute mult sau nu chiar atât de mult. Chutney se poate face în felurite moduri şi feluri, imaginaţia poate zburda.

De altfel, cineva a făcut Chutney cu teatru, experimental un pic, recunosc, dar nu mai puţin plăcut auzului, văzului, mirosului şi gustului, că la pipăit nu m-am băgat fiindcă părea lipicios! Nu, nu e nimic forţat în comparaţia mea! În anul de graţie 2012, Vitalie Bichir dimpreună cu Valentina Popa şi Istvan Teglas au pus la cale un spectacol de teatru intitulat chiar aşa: Chutney!

Am văzut spectacolul aseară şi pot să vă spun că e… picant! Şi aromat! Şi… altfel, pentru că are loc într-o încăpere nu foarte mare, în care nu există , reflectoare şi nici măcar scenă, cei trei actori sunt la acelaşi nivel cu publicul şi chiar interacţionează, când şi când, cu acesta.

Chutney, sosul dulceaţă/murătură, se găteşte în faţa noastră pe măsură ce spectacolul îşi urmează cursul, se spun replici, se arată sentimente şi legături între cele două personaje principale, cu nişte găselniţe foarte cool prin care textul iniţial, Kitchen, de Banana Yoshimoto, devine piesă de teatru.

Un băiat şi o fată suspendați pe o scara, deasupra iadului, privesc cu frică către cazanul care clocotește. O privelişte amețitoare, limbile de foc pârjolesc totul ȋn cale, căldura e insuportabilă şi totuși, ei doi nu se țin de mănă. Chiar dacă sunt cele mai apropiate persoane de pe lumea asta, chiar dacă sunt cei mai buni prieteni, oricât de trişti şi singuri ar fi, ei vor să stea pe propriile lor picioare. Dar totuși dintr-o parte se vede că sunt un cuplu, o femeie şi bărbatul ei, chiar dacă ei nu se comportă aşa.

Iar actorii… sunt şi ei oameni! Pentru ca să se poată concentra perfect asupra personajelor pe care le joacă, au nevoie de un spaţiu al lor, adică de scenă şi de reflectoare care să facă diferenţa între lumina scenei şi întunericul sălii. De pe scenă, actorii nu ne văd şi, deşi simt energia care vine dinspre public, fie că e bună sau mai puţin bună, faptul că nu au contact vizual cu noi îi ajută să se concentreze. Ei bine, aseară, la Chutney, nu a fost vorba despre aşa ceva fiindcă actorii erau printre noi, la o întindere de braţ distanţă. Sigur, asta ajută la transmiterea unor emoţii, ajută la firescul jocului, dar sunt convinsă că face actoria încă şi mai dificilă decât e!

Dacă să vă duceţi la spectacol?! Da, să vă duceţi! Pentru emoţie, pentru a experimenta teatrul cu vreo patru simţuri, pentru artă teatrală parfumată cu scorţişoară. Următoarea reprezentaţie e tot la Green Hours, pe 21 mai. Enjoy!

Category: Teatru | LEAVE A COMMENT
May 7

O zi de luni

Azi a fost Manic Monday, şi mă tem că următoarea perioadă tot cam aşa o să fie, între discuţii, negocieri, comunicări, articole şi toate cele legate de Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu- FITS, ştiţi voi!

(Aş minţi dacă aş spune că nu-mi place! Îmi place la nebunie!)

Totuşi, o să mă străduiesc să scriu zilnic pe blog, ca un exerciţiu nonstop de autodisciplină şi pentru că mi-e cumva aiurea dacă trece o zi fără să scriu – cât de ciudat e asta?! :)

Sunt aşa de aiurită şi cu mintea în atâtea părţi că azi era să uit de un spectacol de teatru la care fusesem invitată, noroc că eram pe lângă casa celei care mă invitase şi-am sunat-o s-o întreb dacă iese la o cafea, că nu mai prinsesem de ceva vreme o jumătate de oră, aceeaşi jumătate de oră, bifată în agendele amândurora. Sper că sunt iertată!

Iar pe seară, după spectacol (încerc să vă povestesc mâine de el), o discuţie de-a dreptul tonică şi mişto cu Marius Manole – e foarte plăcut bunul lui simţ! – după care am plecat spre casă mult mai zâmbitoare, ca şi cum azi n-ar fi fost fix o zi de luni demnă de acest nume!

PS am anunţat câştigătorii concursului Vama. Ştiţi voi, cei care merg în Garajul Europa FM. Sunt aici, la finalul articolului.

Category: FITS, Teatru | LEAVE A COMMENT
April 20

Undeva la Palilula e o alta lume, nebună şi colorată!

Aşteptam de (prea) multă vreme un film românesc care să-mi placă mai mult decât Balanţa (1993) lui Pintilie şi, în fine!, miercuri seara l-am văzut! Şi nu oricum, ci chiar la avanpremiera-i de gală, dimpreună cu toată echipa de producţie şi toată distribuţia, alături de câteva sute de alţi invitaţi! Se numeşte UNDEVA LA PALILULA, iar scenariul şi regia poartă semnătura (şi amprenta) lui Silviu Purcărete! (un interviu, aici)

Aveam ceva emoţii dar şi aşteptări foarte mari, pe de-o parte pentru că ştiam că regizorul nu e pe deplin mulţumit de rezultat (nu cred că e vreodată!) şi, pe de altă parte, pentru că am o mare admiraţie pentru munca sa în teatru – cine i-a văzut spectacolele ştie despre ce vorbesc, iar cine nu… Să facă bine să le vadă!

UNDEVA LA PALILULA (site | FB | twitter | YT) mi-a întrecut cu mult aşteptările, însă, poate şi pentru că, în afara de ceea ce ştiam despre film de la regizor însuşi şi de la o parte dintre cei implicaţi în producţie, nu m-am uitat, înainte de proiecţie, la trailer, poze sau interviuri, la nimic, de fapt, pentru că am vrut să fiu influenţată. Filmul este, fără îndoială sau exagerare, o super realizare cinematografică şi, indiferent de reacţia pe care publicul mai puţin cult(ivat) o va avea, unul dintre cele mai mişto pe care le-am văzut!

Palilula asta e o amărâtă de comună din Dolj în care a primit repartiţie medicul pediatru Serafim (Áron Dimény cu vocea lui Marius Manole), cel care are dublu rol, de personaj, dar şi de povestitor. E noapte, ninge de rupe, iar Serafim se îndreaptă către Palilula, urmând o linie de tren din mijlocul nicăieriului. O locomotivă veche se opreşte milimetric până la el şi din ea coboară Ilie Tudorin (George Mihăiţă), administratorul spitalului, care a venit, cu locomotiva, să-l recupereze şi transporte la destinaţie pe bunul doctor.

De aici păşim pe tărâmul imaginaţiei realizatorilor filmului şi orice legătură cu realitatea pe care o (re)cunoaşteţi voi se cam întrerupe. E bine să ştiţi asta ca să nu căutaţi repere liniare, facile, banale şi meschine, pentru că o să vă stricaţi, voi înşivă!, plăcerea de a urmări acest film. Locomotiva în care intră Serafim e anticamera Palilulei, cu o parte din personaje, cu leandru şi lăutari, absolut orice te-ai aştepta să NU existe într-o locomotivă care traversează nicăieriul într-o noapte!

Odată ajuns la destinaţie, încet-încet, aştepările lui Serafim sunt alterate de Palilula şi personajele locului iar tu, ca spectator, cu logica ta de-acasă, cauţi nişte repere, cât de cât! Le găseşti şi nu prea, aşa cum v-am avertizat, dar dacă accepţi să intri în jocul propus, nu te mai poţi opri din zâmbit şi din râs. Nu că fresca imaginată de Silviu Purcărete ar fi neapărat o comedie, însă comicul nu lipseşte deloc, întocmai ca la Caragiale. Totul e o băşcălie mustind a balcanism, dar o băşcălie ale cărei tuşe sunt perfect trasate, uneori dramatică, alteori chiar duioasă, presărată cu frunze de leandru, futuluşi în poeniţă, un spectacol de operă ori un festin pantagruelic cu pui de baltă.

Fiecare caracter are povestea lui şi nu vreau să vă iau din plăcerea de a le descoperi singuri, în felul vostru dar nu pot să nu notez distribuirea Ofeliei Popii* în rolul Leana Mică, cea care tentează bărbaţii cu tocăniţă şi alte bunătăţi, “ba chiar şi cu icre”.

Altfel, oricât ar putea părea de aberante personajele sau întâmplările, nimic nu e nerotunjit sau lăsat la voia întâmplării, disecţia (nu autopsia!) acestui organism se face complet, plenar, iar lumea Palilulei se închide aproape matematic, ca o miniatură ce redă la scară un univers complex şi complet. Smintit, poate, dar nu mai puţin perfect.

La senzaţia asta contribuie din plin muzica lui Vasile Şirli dar şi extraordinarele soluţii scenografice şi decorurile propuse de echipa Dragoş Buhagiar – Helmut Stürmer, şi costumele Liei Manţoc. Filmările s-au realizat la Republica (alt univers!), într-o uriaşă hală dezafectată: acolo a trebuit să încapă toată Palilula, cu tot cu lac, prăvălii, Grandiflora, Boema, spitalul sau maternitatea, ba chiar şi locomotiva, măgarul şi broaştele!

Nu pot să vă spun că un actor joacă mai bine decât altul, fie pentru că distribuţia e fără greş, fie pentru că actorii aleşi oricum au intrat atât de bine în pielea personajelor pe care le interpretează. Mie mi-a plăcut în mod special Constantin Chiriac, dar s-ar putea să fiu un pic subiectivă, poate şi pentru că-l cunosc pe omul din spatele actorului***, şi mă gândesc că nu i-a fost deloc uşor să compună rolul tovarăşului Trotzky, idiotul secretar de partid al spitalului.

Apropo de comunism, care nu putea lipsi, fiindcă filmul e plasat, temporal, în perioada “luptei pentru pace” (cât de aberant sună sintagma asta?!), Silviu Purcărete nu se fereşte de el, ba dimpotrivă!, dar nici nu-l transformă în balaurul dialectic al vremii ci îl umple de un ridicol… multilateral dezvoltat şi dus pe cele mai înalte culmi ale progresului, absolut delicios***, care ajunge până la certări de genul “Înjuri partidul de lup?!”sau anunţul: “Din cauza vremii nefavorabile, lupta pentru pace se ţine la morgă”.

Aş putea să scriu încă pe-atât**** despre universul palilulian (sic!) însă nu vreau să ridic decât un pic cortina pentru a vă lăsa, fiecăruia dintre voi, plăcerea întâlnirii, descoperirii şi îndrăgostirii de acest loc, de vremea şi de oamenii săi. Şi când vă duceţi, fiindcă o să vă duceţi la Palilula, mai devreme sau mai târziu, să-mi trimiteţi şi mie o vedere de-acolo!

Începând de azi, filmul e pe ecrane, atât în cinematografe cât şi, atenţie!, în unele teatre. Eu vă urez drum bun spre Palilula! uuuu huuuuuu!

____________________

* Ofelia Popii a jucat rolul Mefisto într-unul dintre cele mai apreciate spectacole puse în scenă de Silviu Purcărete, Faust, la Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu.

** Constantin Chiriac, directorul celui mai important festival de teatru din România (FITS), joacă în filmul produs de Tudor Giurgiu, directorul celui mai important festival de film din România (TIFF), ha! :)

*** spre deosebire de cei mai mulţi dintre regizorii autohtoni care au făcut filme despre România din perioada comunistă şi care, în opinia mea, legându-se prea mult de trista realitate şi de moştenirea ideologică, au exagerat şi, astfel, eşuat lamentabil din punctul ăsta de vedere.

**** nu pot să nu felicit organizatorii pentru evenimentul de miercuri. În ciuda faptului că am îngheţat niţel în hala aia, detaliul cu broscuţele de hârtie primeşte o mare bilă albă!

March 26

Sâmbătă am dat în mintea copiilor!

Sămbătă, zi cu soare, numai bună pentru dat în mintea copiilor! Aşa că am fost la Circ, dar nu oricum, ci la un spectacol în premieră, şi nu singură, ci am luat şi alţi copii cu mine, mai mari si mai mici! :)

După cum am mai povestit, vizita recentă la Globus, alături de cei de la Cirque du Soleil, mi-a produs, pe lângă plăcerea de a-i cunoaşte pe canadieni, uimirea cu privire la calitatea spectacolului pus în scenă de circul nostru: strălucitor, închegat, cu poveste, cu numere foarte bune, muzică şi umor! Aşa că mi-am propus să revin la circ, şi să iau şi pe alţii cu mine, pentru că – mă gândeam eu, şi nu greşeam – mulţi am rămas cu o părere neactualizată despre Globus Circ & Variete!

Zis şi făcut! Şi pentru că mi s-a părut că mersul la Circ şi revenirea, pentru câteva ore, la anii copilăriei, se încadrează cu brio la capitolul Obiceiuri Sănătoase, Activia a fost, de asemenea, la faţa locului, prin reprezentanţi de marcă: genţi frigorifice personalizate şi produse de care s-au bucurat participanţii la mica mea acţiune!

Distracţia a debutat înainte de spectacol, fiindcă dacă tot era cu dat în mintea copiilor, cei care au răspuns invitaţiei mele au primit chestii din alea (habar n’am cum să le zic altfel!) cu care poţi să faci baloane de săpun, şi asta au şi făcut, Andrei fiind, după cât de pare, cel mai priceput!

(desigur, am respectat regula cu minim doi brăileni la fiecare eveniment, de data asta Andrei, Andreea şi Raluxa!)

După ce ne-am distrat cu baloanele de săpun, ne-am ocupat locurile în public, în sala plină, aşteptând cu nerăbdare să înceapă spectacolul. Între timp ajunseseră şi întârziaţii Piticu şi Auraş. Urma să vedem premiera spectacolului D-ale Bibicilor,  un show cu texte din piesele lui Caragiale, numere de acrobaţie (unele chiar foarte spectaculoase!), dresură de căţei, porumbei, capre, cai, tigri şi foci, cu artişti de circ, dar şi cu actori profesionişti dintre care îi amintesc pe Manuela Hărăbor, Magda Catone, Anca Sigartău, Monica Davidescu şi pe Bogdan Stanoevici, Bogdan Vodă, Silviu Biriş sau Ovidiu Popa!

N-aş putea să vă spun ce mi-a plăcut mai mult: caii care dansau (bine, Auraş, nu dansau, doar făceau trop-trop în ritmul muzicii, na!), numărul de acrobaţie cu primăvara – într-adevăr, cu nimic mai prejos faţă de ce am văzut la Cirque, faptul că nu m-am prins cum naiba făcea Iozefini numărul cu cercurile, statuile umane dresura de tigri, cea de foci sau numărul “mexican” cu corzile colorate?! Totul e atât de bine gândit şi regizat încât nimic nu a fost în plus sau în minus – poate doar durata spectacolului, fiindcă aş mai fi putut să stau lejer cel puţin o oră peste cele două cât a durat D’ale Bibicilor!

După spectacol, invitaţii mei şi cu mine ne-am bucurat de o întâlnire în exclusivitate cu Brânduşa Novac, Directoarea Globus, dar şi regizor + scenarist al spectacolului pe care tocmai îl văzusem, cu Monica Davidescu (e chiar mai frumoasă în realitate decât la TV), cu una dintre acrobatele din spectacol (Ana, de 15 ani artist al Circului!) şi cu doi domni, actori din distribuţie: Bogdan Stanoevici şi Bogdan Andreescu Lazăr, iar apoi am mers să vizităm locul în care se antrenează artiştii de la Globus şi să-i felicităm pentru spectacolul pe care tocmai îl văzusem.

(poza şutită cu neruşinare de la Raluxa, că pe mine mă lăsase bateria!)

Am aflat multe lucruri interesante, printre altele faptul că misiunea Brânduşei de a păstra tradiţia Circului în România e îngreunată de faptul că nu există o şcoală în acest sens şi nici fonduri (sau interes din partea autorităţilor), că Globus ia premii pe bandă rulantă peste tot pe unde se duce în străinătate, dar în România e mai puţin promovat şi (re)cunoscut fiindcă TVR, de exemplu, vrea să i se garanteze ratingul difuzării unui spectacol ca să-l difuzeze (gratis, fără să plătească drepturi!!!), că înainte să-i fie alocat un buget cât de cât decent, a trebuit, vreo doi sau trei ani la rând, să dubleze veniturile din bilete, ca să fie luaţi în serios, şi că dresura animalelor din Circ nu constă în a le obliga pe ele să facă ce n-ar avea chef, ci în descoperirea a ceea ce le place să facă şi realizarea numărului de circ în jurul personalităţii animalului iar la finele vieţii artistice, animalele de la Globus se pensionează într-o rezervaţie!

A fost distracţie la Circ, parol, Bibicilor, curat distracţie!, şi vă recomand să acordaţi circului Globus două ore din timpul vostru fiindcă n-o să vă pară rau! Până în toamnă se joacă D’ale Bibicilor, iar în toamnă se pregătesc alte două premiere!

De final, fiecare dintre cei care au participat sâmbătă la mica mea acţiune (alături de cei amintiţi mai sus,  Mădălina Uceanu şi Claudiu Ciobanu, dimpreună cu fiicele: Ana Mădălinei, Ana şi Sara lui Claudiu) a primit câte o scrisorică colorată şi personalizată, cu speranţa că nu vor uita anii copilăriei şi că, din când în când, îşi vor aminti că uneori, doar uneori, e bine să nu te iei aşa de tare în serios! Obiceiuri sănătoase, cum ziceam! :)

Mulţumesc, tuturor, pentru participare, Globus pentru deschidere şi Activia pentru darurile pe care le-am oferit!

November 29

Despre zbor, teatru şi pescăruşi

Era dimineaţa şi un soare nou ţâşnea auriu din pliurile unei mări calme”

Citeam mult în liceu, spre deosebire de acum, când nu prea mai am vreme. Aşa am descoperit, dintr-un transport de “ajutoare” de la francezi, cartea Jonathan Livingston, de Richard Bach. M-a atras pentru că avea un pescăruş pe copertă. Am luat-o, am citit-o în câteva ore şi apoi i-am scris traducerea în jurnalul meu din acea vreme. Integral. Atât de mult mi-a plăcut.

Pescăruşii, cred că ştiţi, nu ezită niciodată, nu cad niciodată.

Peste vreun an eram acasă la prietena mea (cu care împart cele mai dubioase coincidenţe din viaţa asta) şi vorbeam despre cărţi. Îi povesteam despre pescăruşul “meu” şi cât de faină e cartea şi ce păcat că nu i-o pot oferi, s-o citească şi ea. Diana, prietena mea, dispare un pic la ea în cameră, vine c-o carte, mi-o întinde şi mă întreabă, sclipind din ochi: “Asta e?”. O primise de la un străin care îi spusese c-o să-i placă. Vă ziceam de coincidenţe…

Fond sonor :)

Mai mult decât orice Jonathan Livingston Pescăruş iubea zborul.

Între timp, cartea a fost publicată şi în română, la Humanitas. Aşa am aflat că autorul e… aviator şi poate asta explică subiectul: pentru pescăruşul Jonathan Livingston zborul între mal şi bărcile de pescari nu e suficient. El vrea să atingă perfecţiunea în zbor şi, astfel, iubirea şi bunătatea, să se autodesăvârşească şi să împărtăşească celor din jur bucuria zborului de dragul zborului!

Nu există ieşire. Sunt un pescăruş. Sunt limitat la propria mea natură.

Acum vreo opt ani, am cunoscut o regizoare de teatru care mi-a spus că i-ar plăcea să pună în scenă cartea asta şi povestea lui Jonathan iar eu, cu nedisimulată admiraţie, i-am spus, scurt, că e nebună. Pe regizoare o cheamă Chris Simion, compania ei de teatru se numeste D’aya, iar aseară am fost la premiera spectacolului Omul pescăruş sau Drumul spre frumos şi am avut parte de o experienţă inedită: primul spectacol de teatru acrobatic, fiindcă regizoarea chiar a făcut oamenii pescăruş să… zboare! (Felicitări, Chris!)

Pescăruşii nu zboară niciodată pe întuneric.

Pe scenă sunt membrii trupei Xtreme care se mişcă fantastic, vocile care spun povestea şi replicile personajelor aparţin unor actori îndrăgiţi (Marius Manole e unul dintre ei), muzica poartă semnătura celor de la Nouvelle Vague iar proiecţiile pe ecranul imens  de cinema întregesc un spectacol-experiment-experienţă.

Zborul înseamnă cu mult mai mult decât să dai din aripi pentru a ajunge de colo, colo! Şi… un ţânţar poate face asta!

Nu are sens să vă spun mai mult decât că puteţi vedea spectacolul în fiecare marţi, la Grand Cinema Digiplex de la Băneasa – detalii. Da, chiar şi acesta e un experiment: un spectacol de teatru într-o sală de cinema! Să spun că e frumos n-are sens. V-am spus, până la urmă, povestea! Restul… ţine de gândurile fiecăruia:

Nu crede ce-ţi spun ochii tăi. Tot ce pot vedea ei este limitat. Priveşte cu mintea ta, descoperă ceea ce ştii deja, şi vei găsi calea pentru a zbura. Povestea aceasta nu are sfârşit

September 14

Pina: mult mai mult decât un film

Clujul, brandurile şi ziua de ieri m-au ţinut departe de Pina şi am reuşit să văd filmul abia în seara asta, cu o nerăbdare ce nu-mi este caracteristică. Presimţeam, pasămite, emoţii.

Deşi iniţial plănuisem să merg cu o prietenă, până la urma am fost singură şi, cumva, mă bucur că a ieşit aşa. Cu floricelele – plăcerea mea vinovată când merg la film – şi cu apa plată, hai în sală. Am fost un pic dezamăgită că e în germană, aş fi preferat să mă uit şi să ascult, fără să trebuiască să şi citesc, dar e ok, chiar şi aşa, pentru că nu se vorbeşte prea mult. Se dansează dar, de fapt, dansul ăsta e, cum să spun?, cuvântul în sine, ceea ce evocă, e departe de ceea ce a fost pe ecran şi aş da orice să văd live unul din spectacole.

Nu. De fapt, aş da orice să le văd pe toate, inclusiv momentele filmate în altă parte decât într-o sală!

Am în minte cel puţin trei drafturi pentru Pina că mi se înghesuie cuvinte şi senzaţii în minte, exploziv, breathtaking ar putea fi o descriere şi nu ştiu dacă să povestesc ce am simţit eu sau cum e filmul. Că filmul e dans, cum spuneam, dar e mult mai mult de-atât. Deci nu ştiu ce-o să iasă din textul ăsta dar am decis deja că nu modific nimic!

Pina a inventat ceaa ce numim astăzi teatru-dans. Tot ce am văzut la Sibiu (mai puţin spectacolul lui Claire Cunnigham) şi Noche Bach de săptămâna trecută au ceva din geniul şi firescul acestei creatoare de expresie prin mişcare. De altfel, Gigi Căciuleanu spune că e influenţat de Pina (au lucrat împreună) în sensul că încearcă să nu facă ce face ea. Complicat, cred, fiindcă mie ce-am văzut în seara asta mi s-a părut expresia supremă a mişcării, a dansului.

Mişcările de teatru-dans sunt repetitive, dramatice, fracturate şi totuşi au o poezie şi muzică proprie ce trec dincolo de ecran, odată cu fluturarea unei fuste ample de mătase ori prin picăturile de apă. E durere şi e bucurie în dansurile Pinei Bausch, ambele atât de profunde că nu poţi să nu le simţi chiar şi prin intermediul unui ecran (3D ajută din punctul ăsta de vedere, să nu-l vedeţi altfel!), iar filmul e magistral montat, alternând scenele din interior cu cele de exterior şi cu declaraţiile celor din trupa de dans cu care a lucrat coregrafa. Fiecare are ceva de spus, dar simţi că omagiul adus maestrei se face tot prin dans, ca o desăvârşire, ca o prelungire a vorbelor.

În fapt, Pina nu e 3D, e  mai mult: e vânt, că-l simţi, e culoare, e miros, miros de pâmânt şi de frunze de toamnă, e tactil, odată cu picăturile de apă şi şocul unei femei care alunecă din şi în braţele unui bărbat, lemn peste lemn şi piele udă peste piele udă.

La final mi-au dat lacrimile, atât sunt de puternice senzaţiile date de film. Lângă mine, pe scaunul alăturat, cutia cu floricele era aproape neatinsă. Nu ştiu când am pus-o acolo.

Sunt conştientă că unora s-ar putea să nu vă placă pentru că, de fapt, Pina nu e un film. E o poveste, una din care eşti sau nu. Totuşi, în cazul fericit în care sunteţi din povestea asta, fie că ştiţi sau nu, mergeţi să vedeţi Pina.

Eu ştiu sigur că mă duc să-l revăd, o premieră absolută în istoria mea de cinefilă.