N-am priceput niciodată de ce e musai ca femeile să aibă o zi a lor, şi încă internaţională, vezi bine, faţă de săracii bărbaţi care, din câte ştiu eu, n-au aşa ceva. Unde mai pui că ziua fatidică e doar la o săptămână după ce 1 Martie face ravagii prin buzunarele domnilor, mai ales dacă au multe colege. Sau vecine. Sau mătuşi.

Urăsc datul ochilor peste cap! Că e vorba de vânzătoare, funcţionari, medici sau oricine care (crede că) ştie mai bine ce simt sau ce vreau, datul ochilor peste cap mă face să-mi urce tensiunea si să simt mâncărimi în palmă!

Când am avut sinuzită şi-am făcut puncţie, îi ziceam medicului că nu simt nici o amorţeală de la xilina aia, deci canci anestezie, nema efect! “Hai, lasă, că nu mori!” a zis ditai profesorul universitar şef de secţie dându-şi ochii peste cap, după care a înfipt marele ac de puncţie perforându-mi osul, că aşa se face puncţia, deh, medieval. N-am murit, ce-i drept, dar am leşinat de durere.

Altă dată, o tanti stomatolog n-a crezut că la mine xilina nu prinde şi a vrut să-mi facă extracţia unui molar de minte pe viu. Tot aşa, cu dat ochii peste cap: “Haideţi, domnişoară, că n-are cum să doară aşa tare!”. Aveam ghemotoace d-alea sterile in gură că altfel… nu rămânea nimic steril pe-acolo!

Chiar dacă fenomenul nu mai e chiar nou, chiar dacă multe branduri au priceput că trebuie să fie “acolo”, există agenţii specializate şi toate agenţiile respectabile de PR şi comunicare includ aşa ceva în strategiile propuse clienţilor (apropo, sunt pro content la PR nu la digital!), oamenii implicaţi în fenomen încă mai au de învăţat, mai ales că domeniul evoluează atât de repede.

În contextul ăsta salut şi aplaud continuarea evenimentelor BIZ din seria SMS – Social Media Summit. În 2013, echipa de şoc a presei (aş zice presa de business, dar eu creştere în print precum a avut BIZ-ul nu mai ştiu la nimeni în perioada de criză) pregăteşte cinci astfel de evenimente,  la Bucureşti, pe 5 martie, la Iaşi, pe 15 martie, la Sibiu, pe 12 iunie (în timpul FITS, apropo), în Arad, pe 26 septembrie, şi în Cluj, pe 5 decembrie.Şi, desigur, cele două tabere SMS de la Pârâul Rece, ediţiile de vară şi de iarnă.

Gata şi cu Oscarurile 2013. A fost drăguţ, un pic previzibil pe alocuri, dar o ceremonie faină, glume ok, lume frumos îmbrăcată, aplauze în picioare! Dap, sărbătoare! Am făcut noapte albă, aşa că am câteva poveşti şi poze de pe covorul roşu Oscar 2013, şi mai multe vorbe de la ceremonie şi spectacol. Altfel, dacă nu vă interesează detaliile, iată lista completă a câştigătorilor Premiilor Academiei Americane de Film, 2013. Sau, dacă preferaţi varianta scurtă, Oscarurile merg la…

Q.Two Oscars out of the last three years, how does that make you feel?
A.Guess.  It was, I think, like five minutes ago, I got this, or seven.  I was on a list with greatest actors around, with Robert De Niro, with Alan Arkin, with Tommy Lee Jones with Philip Seymour Hoffman.  How do you think someone feels when all of a sudden his name is called in that context?  I can’t tell you.  I’m sorry.

Q.So, this is the second, Best Supporting Actor Oscar that you’ve gotten for work by Quentin Tarantino.  Has he talked to you about a third role in his revisionist history trilogy?
A.No.  As I said, this is about seven minutes old.  Somehow I failed to catch the moment to remind Quentin that I’m around.

Ladies and gentlemen, welcome to the Oscars! And the quest to make Tommy Lee Jones laugh begins here!

Câteva chestii de rezolvat (cafea, a treia!) m-au împiedicat să scriu până acum de la ceremonie, ok, aşa că am intrat direct pe un moment numit We Saw Your Boobs în care prezentatorul, Seth MacFarlane enumeră actriţe şi filmele în care li s-au văzut sânii! Şi e ilar, trebuie să recunosc! Vedeţi şi singuri:

Ca de obicei, pentru Oscaruri fac noapte albă iar poveştile puse aici pe blog mă ajută să nu adorm până e gata ceremonia… Nu că durerea de măsea ar fi prea generoasă în sensul ăsta oricum! Am favoriţi, ca toată lumea, despre unii ştiu deja că nu vor câştiga, dar chiar şi-aşa, m-aş bucura măcar să nu câştige Argo sau Les Miserables pentru Cel mai bun film, şi după aia mai vedem! Deocamdată să urmărim cu ce se îmbracă vedetele pe covorul roşu!

Kelly Rowland in Donna Karan Atelier

Ieri, o fostă colegă de şcoală generală mi-a făcut o super surpriză cu o fotografie din antichitatea personală, adică de când am participat, cu echipa şcolii, la concursul Sanitarii Pricepuţi. Pentru cei mai tinerei, ăsta era un concurs practic şi teoretic pe teme de asistenţa medicală primară. Trebuia să învăţăm un manual de profilaxie şi ce trebuie să faci când acorzi primul ajutor în diverse cazuri plus o proba practică în timpul căreia nimeni nu a fost rănit!

Am fost, am şi câştigat ceva premiu, după ce iniţial au vrut să ne descalifice – nu mai ştiu de ce! – şi, culmea!, mai ţin minte şi acum vreo câteva chestii din cele pe care trebuie să le faci ca prim ajutor. Epistaxis, hemoragii, entorse, fracturi, plagi în diverse locuri, ştiu si acum, da, unde şi cum pui garoul, presiune, atele, imobilizare şi aşa mai departe.

Iar poza… e istorie, zău aşa!

De vreo 20 de minute mă tot gândesc cum să formulez chestia asta, în ciuda titlului, cumva, că, da, aparent nişte oameni sunt convinşi că pot să scriu o carte, doar că textul prin care anunţ asta pare, momentan, mai greu de scris decât cartea însăşi! Şi asta pentru că-s atât de încântată dar nu voi ca să mă laud, vorba poetului, ci doar să împărtăşesc o bucurie personală pe blogul personal. Cât de greu poate să fie?! Al naibii de greu!

Mi-a plăcut – mult! – filmul The Kids Are All Right, un film în care cele două protagoniste, Julianne Moore şi Annette Bening, sunt incontestabil magnifice în rolurile lor, şi, dacă ştiam de proiecţia lui la MŢR, aseară, probabil că m-aş fi dus să-l revăd.

Unii, însă, au ştiut. Şi s-au dus.