A fost o săptămână complicată dar frumoasă, asta cu darurile pentru voi, dar, pentru că meritaţi, iaca, am făcut-o! Aniverarea a doi ani de printreranduri a adus, zilnic, cadouri şi provocări pentru cititori, şi tot ce pot să vă spun că e nu sunt ultimele concursuri aici, pe blog, de anul ăsta, mai urmează cel puţin două! Dar să nu anticipăm! Deocamdată, pentru cei care au aterizat mai târziu pe blog, facem o recapitulare, fiindcă mai puteţi încă să câştigaţi darurile săptămânii aniversare, până duminică, 16 decembrie, inclusiv, după cum urmează:

Într-o noapte ca asta, pe când încă locuiam cu ai mei, m-aş fi căţărat pe pervazul din camera mea, aş fi savurat o cană mare cu ceai, multă miere şi multă lămâie, o ţigară (total interzisă!), muzică în surdină, şi aş fi scris în jurnal ce fericită sunt de prima ninsoare! Era o bucurie simplă, copilărească şi autentică, una pe care, bag seama, în iarna asta am pierdut-o!

În noaptea asta, la prima ninsoare, m-am zbârlit toată, fiindcă zăpada albă şi frumoasă îmi pare nepotrivită urban, şi sunt supărată pe ea c-a venit noaptea, ca un hoţ, pe tăcute, să n-o pot vedea decât în lumina reflectoarelor şi în paşii rătăciţi pe stradă. Şi, da, ascult muzică în surdină, beau nişte vin, fumez o ţigară, ba, mai mult, mi-am aprins şi o lumânare cu miros de scoţişoară, doar doar intru în mood-ul bucurie de iarnă. Ce-i drept, nu văd ninsoarea de aici, de pe canapea, dar ştiu că ninge, am verificat mai devreme, chiar s-a pus zăpada, şi e la fel de pustie strada ca odinioară, în vremea liceului!

Îmi plăceau maşinile de când eram mică, îmi plac şi acum, şi îmi plac campaniile de marketing pentru maşini. Sigur, bugetele nu sunt chiar mici, dar nici creativitatea nu are limite! Vedeţi aici un film în care Dr. Silke Bagschik, Marketing pentru Golf, vorbeşte despre pasiunea sa pentru maşini şi despre amenzile de viteză primite. Iar spotul cu David Gahan şi muzica celor de la Depeche Mode îmi place, de asemenea, foarte mult:

De obicei sunt cât de cât atentă la campaniile electorale, nu ca să mă decid, vorba Cetăţeanului Turmentat, “eu cu cine votez?!” ci aşa, ca să văd ce idei creţe mai au onor strategii autohtoni de campanie. În toamna, asta, însă, aproape că n-am simţit campania, cu excepţia câtorva scrisori şi felicitări de Sărbători aruncate în cutia poştală, şi nişte tineri de la USL care s-au trezit să-mi sune la uşă ca să-mi dea o plasă cu ceva.  Tot ce au avut de spus candidaţii în termeni de adertising politc a fost la fel de incitant ca o femeie gonflabilă spartă: mult fîsssss!

Mâna sus cine nu s-a gândit, măcar o singură dată!, cum ar fi şi ce-ar face cu banii dacă ar câştiga la Loto! Ce casă şi-ar cumpăra, ce maşină, ce dorinţe extravagante secrete şi-ar transforma în realitate, pe unde ar călători şi ce i-ar spune şefei ori şefului la plecare!

Eu, recunosc, m-am gândit şi, din când în când, chiar joc la loto, aşa, de control, ca să-mi aduc aminte că, de fapt, norocul ni-l facem noi, cu mâna noastră, şi nu vreo învârteală potrivită a unor bile mici, de plastic, pe care sunt scrise cele şase norocoase!

Am fost la două din cele trei Social Media Camp organizate de Marta Uşurelu şi echipa ei de la Revista BIZ până acum şi nu mi-a părut rău câtuşi de puţin, ba dimpotrivă, chiar!, cu excepţia faptului că n-am putut să mă împart în două astă vară, ca să merg la trei din trei! Dincolo de componenta de distrat, cântat, dansat şi aşa mai departe, la tabăra de social media de la Pârâul Rece se spun lucruri de care, dacă vrei să te implici – blogger sau companie! – în această (nici nu mai ştiu cum să-i spun) activitate, trebuie să le ştii dar, mai ales, trebuie să le faci!

Mă amuză uneori când aud “Ah, nu se spun lucruri noi!” – mai ales când aud asta de la oamenii care nu prea respectă recomandările celor cu experienţă. Da, sigur, mereu se vor spune nişte chestii care par basics, dar asta e pentru că ele continuă să nu fie respectate de mulţi. Pe de-o parte companiile şi agenţiile  încă mai au de învăţat, iar despre bloggeri, unii dintre ei, cel puţin, lista de To learn e încă lungă şi deschisă!

Biblioteca de cartier era aproape peste drum de blocul în care am crescut, pe Duca, se numea – încă se numeşte! – “Cezar Petrescu”, şi până şi eu ştiam că ăsta e mare scriitor, că doar pe Fram, ursul polar, cine îl inventase, dacă nu el?  La şapte ani, credeam că poţi să te duci aşa, la bibliotecă, să spui frumos Bună ziua, şi după aia să iei ce cărţi vrei tu, să ai grijă de ele şi apoi să le duci înapoi, şi am şi încercat dar, ştiţi şi voi, e mai complicat de-atât, e cu buletinul! Aşa că a venit tata cu mine şi uite că el avea abonament, ce bine! Prima carte luată de la bibliotecă a fost cu o familie de şoricei, ceva, Chiţ Chiţ, sau nu mai ştiu cum le zicea, dar am citit-o în două ore şi m-am dus înapoi că vreau alta!

Mâine şi poimâine sunt la Braşov, la Şcoala de PR organizată de Chelgate în colaborare cu Facultatea de Sociologie şi Comunicare a Universităţii Transilvania. Voi vorbi în cadrul workshop-ului de comunicare online, alături de Camelia Enăchioiu de la Chelgate, şi, dacă mă întrebaţi acum, nu ştiu încă ce voi spune, deşi mi-e clar care sunt punctele esenţiale pe care trebuie să nu le las nespuse! Vom vedea şi veţi vedea, dragi cursanţi! Dar nu despre ce o să vorbesc mâine am vrut să scriu ci despre aşteptările mele de la cei care vor participa! Ta daaaa!

Primele două cărţi de care îmi pot aminti sunt Căpriorul Biţă şi Motănaşul Tumbă, nu mai ştiu care dintre ele a supravieţuit încercărilor mele artistice, dar ştiu că tata îmi citea, cu seriozitate maximă, următorul text, scris, chipurile, pe coperta 4: Cine va rupe şi va măzgăli această cărticică va primi o maaaare bătăiţăăăă – îmi amintesc perfect uimirea mea la aşa ameninţare serioasă din partea autorilor. Chiar va primi?, întrebam eu şi, desigur, tata mă asigura că da! Acum pot să vă spun că i-am lungit semnificativ mustăţile lui Tumbă şi n-am primit nici o bătăiţă, na!

(La mulţi ani, tata, că-i ziua numelui tău, apropo!)

Nu prea ştiam ce-s ăia bloggeri prin 2006, când m-am apucat eu de scris, şi nici acum cred că ideea mea nu se suprapune peste mulţi din cei care îşi pun în piept titulatura cu pricina, însă asta e altă poveste! În 2008, cred, când încă eram pseudo(ano)nima Ilinca Dima pe blogspot şi începusem să aflu şi eu că bloggerii români, unii dintre ei, în orice caz, se întâlnesc, se distrează, se cunosc, m-am dus la un eveniment anunţat cu surle şi trâmbiţe, un karaoke pentru bloggeri în Coyote Cafe! Nu-i cunoştem decât pe foarte puţini după nume, iar personal doar pe cei care aveau legătură cu presa ori PR-ul. În rest…