socotea zilele cu degetele lipite de calendarul mic din agendă, pe furiş, de parcă cineva chiar i-ar fi dat atenţie ei, în colţul biroului, aproape complet ascunsă de ficusul imens, căruia îi ştergea frunzele de praf în fiecare vineri şi neapărat după ce pleca şeful. asta fiindcă odată îi făcuse observaţie că acolo nu e grădină botanică: parcă îl şi revedea, învârtindu-şi stiloul în aer de parcă ar fi desenat nişte coroane imaginare de copaci!
N-am ştiut, până azi, că există o Zi Internaţională a Toleranţei, instituită de UNESCO acum şase ani, pentru a atrage atenţia asupra violenţei, discriminării, marginalizării, rasismului şi, din păcate, lista manifestărilor lipsite de toleranţă nu se opreşte aici.
Mai mult decât orice sărbătoare comercială gen Halloween sau Sfântu’ Valentin, mi s-ar părea să marcăm cumva această zi şi noi, românii, fiindcă, deşi extrem de toleranţi cu nesimţirea şi minciunile care vin de sus în jos, suntem în stare să pocnim chiar şi pe cel care compostează abonamentul în RATB înaintea noastră, dacă nouă ni se pare că aveam întâietate. Sau, dacă vreţi să ştiţi cam cât suntem de toleranţi, uitati-vă un pic la trafic…
Judecăm, adesea, doar după aparenţe şi după un set propriu de valori care sunt, vai!, atât de subiective – ceea ce n-ar fi atât rău, până la urmă, dacă subiectivismul ăsta ar fi educat, însă cum noi mai degrabă muncim, nu gândim, dăm cu sapa, nu cu mapa, subiectivismul e adesea legat de “am văzut eu la televizor” sau “mi-a zis vecina”.
Nu spun că eu nu fac asta, uneori sunt chiar aprigă precum o mamă-vultur în apărarea puilor când am ceva de pus la colţ, mai ales dacă mi se pare principial greşit, însă încerc, pe cât posibil, să nu mai pun de toţi şi de toate în nişte cutiuţe mentale clar etichetate. Suntem diferiţi, nu doar buni sau răi, şi, oricum, nimeni nu e fără de păcat.
Deci Ziua Internaţională a Toleranţei, da? Să fim mai buni astăzi. Măcar astăzi. Hai, poate şi în weekend? :)
intr-o seară (sau poate era chiar noapte, cine mai număra orele?!) stateam la povesti si dupa aia a venit o dimineaţă şi erau nişte pescăruşi, mai ştii?, că ne-am şi mirat ce căutau pe-acolo când eu spuneam că-mi e dor de mare, şi tu ai zis ceva… nici nu mai ştiu prea bine! de fapt… chiar aşa! ce spuneai?
Pricep că e perioadă electorală, pricep că “e mulţi, da’ proşti” şi lor le trebuie masa de manevră, dar chiar să dai 10 milioane de lei din fondul de rezervă al Guvernului, via Ministerul Culturii, zece milioane de lei ca să se repare nişte biserici şi case parohiale, chiar nu înţeleg!
După ce că avem infinit mai multe biserici decât şcoli, după ce că urlă spitalele după medicamente şi şcolile după un acoperiş ori manuale care nu sunt din secolul trecut, după ce că poliţia nu e-n stare să-i apere nici pe cei care ar trebui să impună legea, după atâtea “după ce”-uri şi nici să nu mă stârniţi cu discuţia despre Catedrala Neamului şi costurile ei nesimţite, mai dăm zece milioane la Biserici?! Păi de ce, mă, păi de ce să plătesc eu biserici din impozitele mele?!
Comunităţile interesate de acest aspect n-au decât să cotizeze local, cu bani de la primării sau din buzunarele lor, treaba lor, n-au decât, dar nu din fondul de urgenţă, nu prin Ministerul (in)Culturii! Nu bagă şi ICR ceva? Hai, că şi bisericile au calorifere!
PS Copiii ăştia care au cancer şi trăiesc prin spitale, n-ar avea şi ei nevoie de una-alta? Dacă vreţi şi puteţi ajuta cumva, vă rog să intraţi pe pagina ASTA de facebook. Mulţumesc.
Mi-a plăcut muzica celor de la Vunk de când erau mai tineri (!) şi cântau “Lângă inima ta vine inima mea” cu Maria Radu, iar Cornel Ilie o ardea studenţeşte, prin Club A, pe vremea când la şcoală te mai duceai, dar dacă lipseai din Club A te întreba lumea dacă eşti bine.
N-am ţinut aproape, dar au avut grijă băieţii să producă hituri pe care le-am auzit la radio şi cândva, nu mai ştiu când, am cumpărat şi nişte CD-uri cu muzica lor, ba chiar am fost şi la un concert din seria SECântă Rock într-un club din Regie despre care nu-mi mai aduc aminte cum se cheamă. Oricum, ştiu că s-a lăsat cu cântat până la ore mici da’ vesele.
Am un prieten care susţine că raiul pe pământ ar fi să trăiască la hotel! Din fericire pentru el, amicul meu nu a stat niciodată la un hotel mai mult de, hai să zicem, zece zile odată. Şi mie îmi place ideea, dar eu am stat cu săptămânile prin delegaţii şi nu e atât de bine pentru că într-un hotel, oricât de cosy, ideea de intimitate sau de acasă lipseşte, iar după două săptămâni m-am rugat de tantiile de la bucătărie să mă lase şi pe mine să-mi fac măcar o cafea! Îmi lipsea bucătăreala, ca să vezi!, şi-mi lipseau hainele lăsate acasă, oricât de multe mi-aş fi cumpărat între timp – şi mi-am cumpărat ceva!
Dar e bine, pentru o vreme, ca locul în care ajungi seara, târziu, să sclipească de curăţenie şi toate să fie puse frumos la loc fără ca tu să faci ceva în sensul ăsta. Şi e drăguţ, de asemenea, ca micul dejun să fie acolo, gata pregătit, iar o faţă prietenoasă să te întrebe dacă nu vrei şi cafea. Că tu vrei, asta e clar!
Exact în timp ce mă conversam cu un exemplar din specia cu pricina pe semeseuri, Raluca dezveleşte materialul didactic de mai jos, ne pune, chipurile, să scoatem o foaie de hârtie şi să răspundem corect, concret şi poate chiar concupiscent la următoarea întrebare: “De ce iubim bărbaţii?”. Materialul didactic:
Nu-mi pot reţine un zâmbet, fix ăla din facultate când picam pe subiect, nu neapărat pentru că era bine învăţat ci pentru că… îmi plăcea! Discuţia pornită de Raluca a continuat un pic, adică ni s-a suflat că ar fi ceva legat de flori, cum că noi le spunem că ne plac florile şi sfârşim prin a ni le cumpăra singure!
Acum puţin timp, a încetat din viaţă un îndrăgit actor român. Era grav bolnav de câteva luni, acasă, pentru că medicii nu-i mai dădeau şanse, avea 83 de ani, era obosit. Se ştiau toate astea, presa a relatat subiectul cât mai pe larg, că, deh, mizeria şi tristeţea unui actor iubit de public face trafic. Tot aşa cum s-a făcut şi cu Şerban Ionescu, şi cu atâţia alţii!
Primii au dat ştirea cei de la cancan.ro, urmaţi, la scurt timp, de Realitatea şi de ceilalţi, rând pe rând. Actorul era irecuperabil bolnav, ştirea asta urma să vină, din păcate fără mari întârzieri, dar nimeni nu avea vreun dosar sau măcar un material bine scris despre cel dispărut. S-au grăbit, toţi, să anunţe ştirea pe reţele sociale, ştiri cu titlu mare, a murit!, şi fără nici un conţinut, fiindcă, deh, nu apucaseră să copieze de nicăieri câteva lucruri despre cel dispărut.
Anul trecut am vrut să merg să văd The Wall, întâi la Budapesta şi, pe măsură ce nu mai găseam bilete, din ce în ce mai departe de ţară, până când, într-un final (dramatic!), toată aventura ajunsese să-mi depăşească bugetul şi, mai nasol, să se suprapună cu diverse obligaţii care m-ar fi ţinut în România.
Aşa că sunt fericită (şi e puţin spus!) că voi vedea magistralul The Wall şi pe Roger Waters la Bucureşti, pe 28 august 2013, în Piaţa Constituţie – cât de tare! Să vezi The Wall faţă în faţă cu Casa Poporului, ctitoria de seamă a epocii cenzurii când, dacă ascultai Pink Floyd, erai privit cu neîncredere sau chiar puteai s-o păţeşti!
Nu vreau şi sper că nici nu e nevoie să vă spun mai mult despre spectacol. Cine ştie, ştie, cine nu, probabil că nu e interesat/ă de aşa ceva. Dar eveniment e puţin spus. Bravo, emagic, pentru ispravă! Niciodată, până acum, n-am aşteptat cu atâta nerăbdare un concert – poate şi pentru că e mult mai mult decât un concert!
Dragi prieteni din blogosferă, piarosferă, marketosferă, agenţiosferă, clientosferă şi alte sfere înrudite cu acestea, se cuvine să ştiţi că între 13 şi 16 decembrie are loc, la Pârâul Rece, o nouă ediţie de Social Media Snow Camp by Revista BIZ, şi vă spun asta doar fiindcă-mi sunteţi simpatici (unii dintre voi, în orice caz!) iar locurile sunt limitate.
Indiferent dacă aţi mai participat sau nu, ar trebui sa veniţi pentru că lucrurile s-au mai schimbat la capitolul Agendă, nu mai discutăm, doar, ci facem şi nişte workshopuri, punem la cale o campanie, adică, un exerciţiu util, fiindcă la teorie poate mai ştim, dar c-o practică toţi suntem datori! Tocmai de aceea, am alcatuit o cerere-tip pentru şefii voştri, cu zece motive pentru care ar trebui ca voi să veniţi la SMS Camp iar ei să plătească şi să vă dea două zile, atenţie!, doar aparent libere: joi şi vineri! Restul, sâmbătă şi duminică, sunt de la voi, bonus!
