România e frumoasă. Îmi amintesc de asta la fiecare călătorie prin țară, și trebuie să-mi amintesc, da, fiindcă zi de zi, acasă, aflu tot felul de știri care-ți taie avântul și optimismul și cheful de a mai observa și ce-i frumos. Dincolo de ecranele telefoanelor sau laptopurilor, dincolo de ferestre.
Nu-s genul care-și face planuri pe termen lung – niciodată n-am fost. Pur și simplu nu-s croită pe stilul ăsta, nici personal, nici profesional, și sunt suficient de deschisă la provocări noi încât să știu că pot să fac schimbări destul de radicale și destul de repede. Sunt, mai degrabă, norocoasă pentru că am libertatea de a-mi alege drumul și drumurile.
Nu în ultimul rând, mi se pare că sunt puține lucruri previzibile în viață, așa că prefer să le iau pe toate cum vin. Cu câteva excepții.
M-am întors de câteva zile bune de la Bonțida via Cluj via toate satele si orașele de pe drum, că am venit cu autocarul. Unul special, cu cocktails, internet, măsuțe și muzică mișto în boxe, cât să prelungească starea perfectă de la Electric Castle – cinci zile de bucurie, țopăială și relaxare absolută, zeci de mii de pași (brățara fericită!) merși ori dansați, ceai din Tatra, muzică, joacă și-un dram de alint.
Anul trecut, cam pe vremea asta, am avut nevoie de sânge. Nu pentru mine,și oricum nu contează pentru cine în context, sunt sigură că situația ar fi fost – este! – aceeași cam pentru oricine. ???Destinatarul??? se pregătea de o operație serioasă și avea nevoie de sânge preventiv, în caz că. Internarea și operația au fost, cumva, condiționate de procurarea a trei pungi cu prețiosul lichid, donate în numele celui în nevoie.
S-a rezolvat (mulțumesc, încă o dată, celor care au sărit în ajutor!!!), și sper să nu mai trec vreodată prin stresul ăsta, cu atât mai mult cu cât eu însămi nu pot dona – e frustrant cumva să nu poți ajuta.
Am făcut-o, însă, pe vremea când mi se permitea, acum vreo zece ani, și îmi aduc aminte că am fost surprinsă de felul în care arăta centrul de transfuzii – aparatura, pereții, scaunele. Dacă n-aș fi fost atât de determinată să ajut, m-aș fi gândit de două ori dacă nu plec mai puțin sănătoasă decât am venit.
Mă învârt de ceva vreme în peisajul festivalier de pe la noi, prin urmare știu cât de importanți sunt sponsorii pentru buna desfășurare a unui asemenea eveniment și cât de important e ca oamenii implicați să facă eforturi să înțeleagă evenimentul și publicul său, în așa fel încât nu doar să bifeze o siglă pe afișe ci să fie integrați în eveniment și să facă experiența participării mai plăcută pentru public.
Mastercard e unul dintre exemplele bune la TIFF, într-un parteneriat care durează de 11 ani, gândit și realizat cum trebuie.
Încerc, la Festival(uri) și aiurea, pe unde le prind, să văd montări ale textelor clasice. Chiar și pe cele despre care știu dinainte că nu-mi vor plăcea, curiozitatea învinge în cele din urmă. Sigur, FITS, care adună la fiecare ediție, zeci de țări participante, îmi dă cele mai mari oportunități de genul ăsta. Îmi amintesc acum un text după Moliere făcut de japonezii de la Matsumoto Center – bai, băiatule, s-a aplaudat și scandat în picioare!
Tocmai de-aia, când răsfoiam propunerile acestei ediții și-am dat de Romeo și Julieta, chiar Made in China, l-am trecut în program.
Cum a fost? Surprinzător!
Într-o lume atât care se străduiește atât de mult să fie și să impună political correctness-ul pe post de bun simț și empatie, să faci un film despre două nebune ar putea părea aproape lipsit de inspiratie, bașca trist, ???săracele de ele???. Doar că La Pazza Gioia nu e trist, iar Beatrice, una dintre cele două eroine, vorbește ca o contesă, cu toată politețea și manierele aferente. Mă rog, minus faptul că are obiceiul de a împrumuta lucruri. Irelevant!
Și, în definitiv, cam pe unde e linia aia care ne-ar putea despărți? Toți, vă promit, avem manii, fobii și ciudățenii de neînțeles pentru cei din jur. Toți!
Cu două excepții*, mie nu-mi place oțetul. Nu-l suport. Și nu doar în salate. Pe vremuri, când mai era folosit în scopul ăsta, trebuia să iau distanță de tantiile care-și limpezeau părul cu oțet, altfel riscam un expozeu detaliat al stomacului.
Și nu-mi plac nici gutuile.
Cu toate astea, am încercat oțet de gutuie din vin Tokaj. Și mi-a plăcut atât de mult încât mi-am luat și-acasă – la plic! Ca să vezi! Nu eram eu defectă, era oțetul prost!
Dar mai bine vă povestesc!
Ieri, în plină răceală de primăvară, m-am târât până-n piață și mi-am luat un kilogram de urzici. Am curățat vreo două ore la ele, cu mânuși, desigur, probabil n-am eu metodă de durează atâta, le-am gătit după bunul meu gust – au ieșit la marele fix!
Când s-au răcit nițel, le-am transferat într-o caserolă, dar nu le-am pus direct în frigider. Mi-am zis că mai mănânc o porție pe seară și după aia. N-am mai mâncat și am uitat, desigur, să le pun la rece, chiar dacă m-am tot preumblat prin bucătărie.
De ce iubim femeile? – dacă n-ați auzit, măcar, de cartea asta, probabil că locuiți undeva foarte departe, fără acces la net, și citiți postarea asta imprimată pe o hârtie adusă de un porumbel călător.
Sunt înșirate acolo o grămadă de chestii drăgălașe, motive numai bune de redat pentru orice femeie care are nevoie de citate pentru a se (auto)motiva, pe sine și pe alții. Chestii izvorâte din imaginația unui scriitor. Bang! Succes de piață, că doar de-aia a și fost scrisă. O felicitare pentru orice ocazie.
Dar ce vor femeile? Hm?
