November 27

Alexandru Arşinel: Cine vrea să dea la Teatru se înhamă la o muncă de Sisif!

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu cred că e mai greu să faci oamenii să râdă decât să-i întristezi – pe încercate! Mai ales în vremurile astea! Şi mai cred că, de prea multe ori, ne luăm artiştii “de buni”, ca şi cum am avea dreptul la ei ori talentul şi dăruirea lor ni s-ar cuveni! Şi nu e chiar aşa..

De aceea mi-a plăcut cu atât mai mult cartea despre viaţa lui Alexandru Arşinel apărută la All şi tot de asta am apreciat extrem de mult deschiderea pe care actorul a avut-o în interviul pe care mi l-a acordat, mai degrabă un fel de “stat la poveşti” decât interviu. Despre copilărie, emoţii, teatru, copii, nepoţi şi, da, şi despre Catena. Primele două părţi ale discuţiei sunt aici: 1, 2, şi, până treceţi la citit, vă spun că am o carte cu autograf pentru voi. Autograful domnului Arşinel, desigur! Acestea fiind spuse, detalii la final, iar acum Lectură plăcută!

– Domnule Arşinel, nu pot să nu vă întreb despre reclama la Catena. A stârnit ceva discuţii…
– Hai, mă, că asta, ultima, cu nepoţeii, e haioasă.
– Este..
– Zău e haioasă, mi-a plăcut şi mie.
– Şi totuşi, nu sunt cele mai… în fine, reuşite reclame din lume. A fost pentru bani?
– Mulţi actori importanţi din lumea asta fac reclame la te miri ce, şi nu am nici o jenă să muncesc pentru bani.
– Se vehiculează o sumă destul de mică, totuşi…
– În nici un caz nu e mică. În nici un caz! Şi mai e ceva: noi promovăm ceva bun, ceva benefic. E vorba de sănătate, până la urmă.

[da, am aflat care e ordinul de mărime, însă am fost rugată să nu scriu mai mult şi am să respect rugămintea interlocutorului meu. Puteţi să mă credeţi pe cuvânt, însă, când vă spun că suma contractului pe doi ani este semnificativă. Şi cu asta am încheiat subiectul Catena!]

– Aveaţi porecle?
– Buftea.
– Buftea?
– Da! Eu când am aflat că există o localitate Buftea, când am venit în Bucureşti, am rămas paf! În Moldova buftea se spune la copiii mai dolofani.
– Un fel de buflei
– Buflei! Exact!
– Asta în copilărie. Şi mai târziu?
– Parşivel. Aşa îmi spune Stela. Mi se trage de la un monolog în care îmi spuneam Alexandru Parşivel, un cuceritor. Şi a rămas aşa.

Alexandru Arşinel, Director de teatru: “Aş fi un şef mai bun dacă legile ar fi mai bune

– Ce fel de manager sunteţi?
– Sunt gospodar. Cam acelaşi lucru, tot ce ţine de un gospodar. Sunt primul care vine la teatru, îmi place să fie ordine, să fie curăţenie.
– Sunteţi matinal?
– Cam pe la 7 jumate sunt aici. Eu şi femeile de serviciu. Când am acceptat să fiu director, teatrul era o dărăpănătură, şi am acceptat în ideea de a-i schimba soarta. Şi am călcat peste propriile orgolii sau principii care să pot duce la capăt construcţia care a durat, totuşi, opt ani. Am avut spriinul celor trei primari, dar de la primari în jos, eşti mâncat! Dar n-am cedat! De dimineaţă până seara intram pe uşă, ieşeam pe geam, până când am văzut că teatrul a ajuns la liman. De altfel, e singurul teatru din Bucureşti care a fost reabilitat şi consolidat. Adică au mai făcut şi alţii reparaţii, dar ce am obţinut, şi spaţiile de dincolo, şi supraetajarea… E bine.
– Şi ca manager de resurse umane?
– Aş fi unul mai bun dacă legile ar fi mai bune. Spun asta pentru că aş putea dezvolta mai mult colectivul, nu să mă limitez la cei care sunt angajaţi acum. Eu nu pot să angajez, că posturile sunt blocate, nu pot decât să lucrez cu colaboratori. Şi nu poţi pune bază, că nu-i poţi plăti în aşa fel încât să-i lipeşti de teatru. Dacă au o ofertă mai bună, te lasă cu buza umflată. Ce dacă ai contract, că şi dacă îi dai în judecată, spectacolul tot nu se mai joacă. Însă am reuşit să-i fac să iubească teatrul, în ciuda salariilor foarte mici. Am trecut prin ce au trecut ei, poate şi de-asta ne înţelegem bine, omeneşte. Sunt căsătoriţi, au copii, au rate, şi sunt înţelegător atunci când reuşesc să aibă o colaborare extra, de exemplu, pentru a-şi completa veniturile.
Mulţi dintre ei ţin la mine. Am gura mare, uneori, dar nu fac rău.

În discursul politicienilor noştri nici măcar nu apare cuvântul ăsta, “Cultură

– Cum vedeţi şansele culturii în România? Lumea vrea să vină la teatru, sălile sunt pline, dar totuşi nu sunt destui bani!
– Vin prea puţini bani de la stat. Şi nu vin destui nici din sponsorizări. Există legi în sensul ăsta, dar sunt descurajatoare. Nici un teatru nu se autofinanţează. Dar totul ţine de cei care conduc destinele culturii la nivel local. Totul depinde de primari şi consiliile respective.
Am fost la Baia Mare unde primarul a dat mână liberă teatrului de acolo şi ei au euşit să pună în practică ce eu nu am reuşit aici, la Bucureşti: aniversarea a 140 de ani de revistă: 19 noiembrie 1872, Matei Millo, Apele de la Văcăreşti. Deci depinde de primărie. Spre deosebire de Constanţa unde primăria a omorât Teatrul Fantasio.
Şi bani pentru cultură s-ar găsi, cu voinţa stăm mai rău. În discursul politicienilor noştri nici măcar nu apare cuvântul ăsta, de la cel mai înalt nivel, chiar, în ultimii ani eu nu am mai auzit cuvântul “Cultură”. Au uitat complet de asta.
– Ce e de făcut pentru ca voinţa asta politică să se mai înduplece spre Cultură?
– Politicienii ar trebui să fie conştienţi că doar cultura este cea la care ne raportăm şi care a trecut prin toţi anii, alături de oameni. Noi avem posibilitatea să ajungem mai civilizaţi dacă putem să fim mai culţi. Tradiţie este.
– În acelaşi context ar trebui făcute mai multe şi pentru educaţie.
– Oh, educaţia! E îngrijorător de jos, am ajuns… Atât de mulţi analfabeţi, copii la liceu care nu ştiu aproape nimic din ceea ce însemană spiritualitate şi cultura poporului român. Aproape că am impresia că e premeditată scăderea asta a calităţii învăţământului.
– Ţin minte că pe vremuri ne duceau la teatru cu şcoala..
– Am avut şi noi un spectacol de teatru pentru copii la Rapsodia, dar a trebuit să renunţăm pentru că ne distrugeau sala, oricâte avertismente am fi strigat noi. Era plin e gumă de mestecat pe scaune, pe jos, pete… A trebuit să renunţăm: costa prea mult să curăţăm sala de fiecare dată.
– Apropo de asta, cum mai e acum şcoala de teatru?
– La noi există o relaţie coectă între colegi şi actorii experimentaţi, cum sunt Cristina (Stamate), Stela, Nae sau eu, mereu ne implicăm în a-i ajuta pe cei mai tineri în ceea ce priveşte rostirea numerelor pe care le au. Le explicăm pauza, respiraţia, aplauzele, care sunt şi ele o replică, şi faptul că singurul partener trebuie să fie publicul, pentru că aici se joacă direct cu publicul, noi jucăm în priză directă. Sigur că le mai vindem şi anumite secrete în ceea ce priveşte comedia, numerele devin şi ele mai bune odată cu jocul. Şi trebuie să ai lipiciul ăla!

În studenţie

Sfaturi pentru tinerii actori

– Cum e publicul nostru, e generos?
– Extraordinar! Oriunde am jucat, în Bucureşti, în ţară, în străinătate, este foarte generos.
– După atâţia ani de teatru, dacă ar fi să oferiţi un sfat cuiva care şi-ar dori o carieră de actor, care ar fi?
– Cine vrea să dea la teatru se înhamă la o muncă de Sisif, chiar dacă are talent. Mai ales dacă are talent, că cine nu are, degeaba se înhamă. Dacă nu reuşeşti ca vorbele să nu cadă în fosă şi să ajungă în sală, trebuie să te laşi. Iar dacă poţi, trebuie să munceşti de să-ţi sară ochii!
– Iar pentru un actor de Revistă?
– E şi mai greu. Trebuie să cânţi, să te mişti, să ai har, să simţi publicul. Revista e altceva. Şi sunt mulţi actori mari care s-au lansat la Revistă: Birlic, Giugaru, Lucia Sturdza-Bulandra, chiar şi Vraca a jucat Revistă.

În carte, Alexandru Arşinel povesteşte că avea un stil personal, foarte apreciat, de a recita Mioriţa, aşa că l-am întrebat dacă o mai ştie.

– Mioriţa? Hm…
Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată vin în cale, Se cobor la vale..
Cum să n-o ştiu? Am scris de tabăra de la Târgu Ocna în carte, îmi aduc aminte şi acum că se lăsa seara, şi ăsta începea să cânte la instrumentul lui, şi se vedeau munţii, mi se face pielea ca de găină şi acum când îmi amintesc. Se lăsa o linişte deplină, iar eu începeam: Pe-un picior de plai…
Irina (Rachiţeanu-Şirianu, profesoara lui Alexandru Arşinel la Institutul de teatru), cel puţin, era siderată! M-a chemat odată la o clasă, “Spune-le Miorrriţa tâmpiţilor ăstorrra”. Aveam nişte emoţii, mamă mamă! Dar m-au aplaudat.
– Felicitări!
– Dar ştii de ce mi-e dor? Mie dor să cânt. Mi-e dor de dramă… în cântece. O să-ţi pun o melodie, cu vorbe scrise de mine, melodia e din repertoriul lui Sinatra.

Ascultăm melodia. Alexandru Arşinel, pe scaunul din faţa mea, e în altă parte, murmură versurile, ca un duet cu sine. “Căci e greşit să crezi un vis ce doar în vise e împlinit. Adio, e totul sfârşit (…) Astăzi nici nu mai contează cine a greşit… Dar e păcat să nu iubeşti… ”
– Îţi place?
Îmi plăcea.
– Cum aţi reuşit să vă faceţi soţia să aibă încredere în dumneavoastră. Atâtea turnee, atâtea deplasări..
– Nu mi-a dat prilejul să-i demonstrez nimic. Adică nu am avut ce să-i demonstrez. Eu jucam cel mai mult cu Stela şi noi eram foarte des împreună în patru, şi cu Puiu şi cu soţia mea. N-ar fi meritat şi nu merită, soţia mea, să-i fac nici o problemă. Ar fi dramatic, ar fi trist. Nu ştiu, poate, uneori, s-a întrebat dacă… Dar nu i-am dat niciodată prilejul să aibă nevoie de confirmări.
– Ce relaţie aveţi cu noile metode de comunicare, Internet, reţele sociale?
– Nici o relaţie. Teatrul le foloseşte dar eu nu. Nici nu am timp şi nu m-a atras niciodată. Poate e o lipsă a mea, dar nu.
– Am vorbit mult despre teatru, mă gândeam să vorbim un pic şi de film.
– Sunt bani puţini, dar se fac filme, participă la fetivaluri şi au şi succes, uite, şi ăsta în care am jucat acum, recent, cu Stela, Toată lumea din familia noastră, a obţinut câteva premii destul de importante.
– Eu n-am devenit chiar un fan..
– E povestea regizorului pe bune. Dar, oricum, ideea e că faţă de alte filme în care se tot vede mizeria şi tot ce s-a acumulat rău, chestii care poate par interesante pentru cei de-afară, dar de care noi suntem sătui, filmul lui Jude aduce chiar o problemă de viaţă, familia. Dar în rest lumea nu mai vrea chestii triste, ar vrea ceva cu happy end, să plece satisfăcuţi că măcar problema aia de acolo, de pe ecran, s-a rezolvat. Să nu plece mai trişti decât au venit.
– Faceţi şi regie de spectacole?
– Da. Şi oricum mă implic în toate spectacolele teatrului. Sigur, cu acordul regizorului, dar eu, fiind director, îmi dă voie (râde). Şi de multe ori chiar mă cheamă. Trebuie să înveţe cei tineri. Şi eu eram tânăr, eram înnebunit să joc, să ies, să mă văd. O replică dacă aveam o gândeam milimetric, când s-o spun, cum s-o spun, să-i înnebunesc! Odată aveam de spus un “Şi”, atât. Dar până îl spuneam… Făceam un moment întreg din el, era “şi”-ul meu, nu puteam să-l spun aşaaaaa, pur şi simplu!
– Vine lumea la Revistă? Pe vremuri era un gen extrem de gustat. Mai are, aşa, strălucire?
– N-ai fost?
– N-am fost.
– Uite, te invit, şi îmi promiţi că vii. Te chem unde joc eu.

[am fost, am văzut “Aplauze! Aplauze!”, sala a fost plină, am zâmbit şi am râs mult]

– Am citit un interviu mai vechi în care vorbeaţi despe dublajul la Cartea Junglei, rolul lui Baloo, şi spuneaţi că ideal, ca să-ţi iasă, trebuie să te simţi urs! Cum adică să te simţi urs? Mie îmi plac urşii, dar chiar să te simţi urs?
– Eu am făcut mult teatru şi emisiuni radiofonice unde personajul îl intuieşti în câteva minute. Văzându-l pe Baloo, că îl vezi, mişcări, gestică (îl imită pe urs), îi auzi tonalitatea în engleză – şi eu nu ştiu limba asta – uşor, uşor, începi să te simţi Baloo. Dacă eşti şi aşa, mai urs, mai mormăit, ca mine, chiar eşti! Au dat mai mulţi probe, era plătit mizerabil, pe tot dublajul unui film, dacă ieşeau 200 de dolari, iar eu am zis că fără o altă sumă, mai mare, nu fac. Şi au vrut să ia pe alţii, au încercat, dar Disney a zis că eu să-l joc pe Ballo şi plătesc cât vreau. După aia au zis că e unul dintre cele mai bune dublaje ale lui Baloo din toată lumea! Maria, nepoata mea, m-a rugat în mod special să mă transform în Baloo, să mă fac urs!
Râde, râd şi eu, apoi reia:
– Îmi plac mult dublajele, şi Baloo, şi în Cars, şi în Rataouille, şi îmi place teatru radiofonic pentru copii. Îmi place să mă joc.


– Şi vă plăcea şi în copilărie, am citit câte ceva în carte despre câte năzbâtii făceaţi!
– A! Alea n-am să reuşesc să le povestesc ca lumea.
– E ciudat cumva, că aveţi o educaţie care îmbină rigoarea nemţească a mamei cu disciplina de ceas, vorba aia, că tatăl a fost ceferist, şi totuşi aveaţi şi aveţi acest spirit ludic atât de dezvoltat.
– Probabil că şi condiţiile de după război au fost de aşa natură. Nu aveam jucării, ne jucam în tranşee, ne jucam cu praf de puşcă, ne urcam şi săream din tren în mers, başca vechile tradiţii cu bostanii scobiţi şi multe altele! A trebuit să inventăm noi jocuri şi jucării ca să ne distrăm.
– M-a distrat în special o formulare, spuneţi, la un moment dat, în carte, că eraţi mâncăcios şi, referindu-vă la fraţi, îi descrieţi aşa: “Ei erau cuminţi, nu mâncau ca mine!”
Asta era măsura cuminţeniei?
– (râde) Daaa! Aveam o foame permanentă, poate şi din cauza războiului, dar aici mama făcea minuni, nu am avut niciodată sentimentul de teamă că mâine nu am ce mânca. Şi vaca, animalul care a locuit cu noi în casă şi ne-a scos din foame. Grajdul fusese pus pe foc de ruşi, noi stăteam în două camere, în spate, iar vaca stătea în camera din faţă, camera bună, de musafiri.
– Vaca era importantă!
– Da, da! Uite, aici, casa de la Dolhasca.
Scoate cartea şi îmi arată ultima copertă.
– Vezi copacul asta? E plantat la botezul meu. Şi e şi o vacă, hahaha! Eu am făcut poza, cu telefonul! Auzi, dar cartea? Cartea se citeşte cu plăcere?
– Da! Am citit-o noaptea trecută, în câteva ceasuri.
– Mi-a mai zis asta şi Ileana Lucaciu. Ce mă bucur!
– E vreun pasaj la care aţi renunţat, ceva ce nu a intrat în carte?
– Nu, totul e acolo. Sigur, întâmplările sunt mult mai multe, oricum nu-mi dau seama când s-au făcut 300 de pagini, am stat de vorbă şi am povestit, aşa cum am făcut noi azi.
– Lucru pentru care vă şi mulţumesc foarte mult.

Alexandru Arşinel mi-a mulţumit, de asemenea, şi, înainte să plec, mi-a arătat desenele Mariei, nepoata sa, desene pe care bunicul le-a înrămat şi ar vrea să le organizeze într-o mică expoziţie. Dacă aflu detalii, vă anunţ! :)

Concurs

Aşa. Ziceam de un exemplar al cărţii cu autograf cu tot. Rămâne valabil cum am stabilit. Desigur, cartea s-ar putea să fie confiscată de părinţi, dar merită să riscaţi! Aşa că, până vineri, ziceţi voi la comentarii un banc. Decent. La care s-o râde mai tare, acolo se duce cartea! Am zis!


Tags: , , , , , ,
Copyright © 2014. All rights reserved.

Posted 27/11/2012 by ruxandra in category "Carte", "Interviuri

3 COMMENTS :

  1. By Cristina S on

    Ei, nu cred ca avea nimeni vreun dubiu ca motivatia financiara a stat la baza contractului cu farmacia inimii. Oricum, interviul a adus in scena si alte lumi ale actorului, ceea ce este un gest frumos.

    Reply
    1. By ruxandra (Post author) on

      eu am descoperit, in orice caz, un om mai degraba decat un actor.. bine, nu c’as fi crezut ca arsinel e.. urs sau al’ceva, dar drumul asta lung si vointa cu care s’a straduit sa faca lucrurile bine impun nu doar admiratie ci si respect!

      Reply
  2. By Flori on

    O soparla si un urs koala stateau intr-un copac, fumau marijuana. Soparlei i se face sete, coboara din copac si se duce la un rau sa bea apa. La rau, crocodilul vede soparla cam confuza si-i zice:
    – Ce-i cu tine soparlo, ce esti asa de ametzita?
    – Eeeee, io si koala fumam marijuana in copac.
    Crocodilul curios se duce la copac si il striga pe koala; iar acesta uimit se uita la crocodil si-i zice:
    – Cata apa ai baut, maaaaaa?

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *