March 27

Declaraţie de dragoste: La mulţi ani, Teatrule!

Prima mea întâlnire cu teatrul a fost un spectacol cu Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici la “Ion Creangă”, teatrul de copii din Piaţa Amzei. Ne-au dus cu grădiniţa, soimi mândri, doi câte doi, cinci lei biletul. Ştiam povestea, normal, aşa că am simţit nevoia s-o avertizez pe Albă ca Zăpada despre răutatea maşterei la faza cu mărul. Singura circumstanţă atentuantă pentru acest gest cvasihuliganic e că n-am fost singurul copil care a strigat ceva de genul Nu mâncaaaa măăăăr că mooooori! 

Adică, pe bune, dacă ai şansa s-o salvezi pe Albă ca Zăpada nu stai prea mult pe gânduri!

Am mai fost la teatrul de copii şi după aia, am văzut şi alte poveşti minunate, dar dragul de teatru vine de la Darly, bunica mea cea minunată, dintr-o zi de vară în care mi-a luat un volum nu prea gros pe a cărui copertă scria “Teatru de I. L. Caragiale”, pe care l-am citit, pe rând, pe roluri, până seara. Atunci, sub ochii mei, Darly, care nu era actriţă dar iubea teatrul, a devenit, pe rând, Miţa Baston, Conu Leonida, Cetăţeanul Turmentat sau Agamiţă Dandanache, schimbându-şi vocea şi folosind diverse elemente de recuzită de prin casă.

Mi s-a părut magică această transformare şi, de atunci, am avut un respect şi o admiraţie nemăsurate pentru teatru, actori şi munca lor iar celor care mă bucură cu spectacolele în care joacă nu uit să le fac o reverenţă, în gând, cu vorbe ori în scris, fiindcă, dincolo de aplauze, li se cuvine, măcar din vreme în vreme, câte un Mulţumesc!, iar Ziua Mondială a Teatrului – adică azi – ar fi un bun prilej pentru aşa rostire.

Warum Warum, regia: Peter Brook, cu Miriam Goldschmidt şi Franesco Agnello

În fiecare an, o personalitate a teatrului (dar nu numai) este invitată de Institutul Internaţional de Teatru să împărtăşească lumii câteva gânduri despre teatru şi despre bună înţelegere internaţională. E o mare onoare să apari pe lista respectivă alaturi de Richard Burton, Judi Dench, Peter Brook, John Malkovich, Jean Cocteau, Maurice Bejart, Pablo Neruda sau Vaclav Havel – am numit doar câţiva ! – şi sunt şi doi români care sunt acolo: Eugen Ionescu şi Radu Beligan.

În acest an, mesajul vine de la Dario Fo, şi vreau să redau doar un fragment:

În urmă cu mult timp, Puterea a rezolvat problema intoleranţei faţă de actorii Commedia dell’Arte prin exilarea  lor în afara ţării.
Astăzi, actorii şi companiile de teatru se chinuie să găsească scene publice, teatre şi spectatori din cauza
crizei.
Prin urmare, conducătorii nu mai sunt preocupaţi de problema controlului asupra celor care se exprimă cu ironie şi sarcasm, din moment ce nu mai e niciun loc pentru actori, şi nici public căruia să i se adreseze.

(…)

În perioada contra-Reformei, cardinalul Carlo Borromeo (…) stabilea o distincţie clară între artă, ca formă supremă de educaţie spirituală, şi teatru, ca manifestare a profanului şi a vanităţii. Într-o scrisoare adresată colaboratorilor săi, acesta se exprimă mai mult sau mai puţin după cum urmează: “Preocupaţi fiind cu eradicarea buruienilor, am făcut tot ce am putut ca să ardem texte care conţineau discursuri degradante, ca să le ştergem din memoria omenirii, şi în acelaşi timp să îi aducem în faţa justiţiei pe cei care publicau asemenea texte. Cu toate acestea, se vede că, în timp ce dormeam, Răul a lucrat cu şi mai multă şiretenie. Ce se vede cu ochiul pătrunde mult mai bine în suflet decât ce se citeşte în asemenea cărţi! (…)

Prin urmare, se impune ca măsură de urgenţă să scăpăm oraşele noastre de teatre şi regizori, aşa cum facem şi cu sufletele nedorite”.

Exact ca în secolul al XVI-lea, îmi pare azi că tocmai autorităţile care ar trebui să sprijine teatrul îi pun beţe în roate. Nu sunt teatre în fiecare oraş cât de cât important din România iar în altele se joacă, iarna, în frig cumplit fiindcă sălile nu sunt încălzite decât de aplauze. Anul trecut, FITS a fost tăiat – şi chiar cu mult cinism! – de pe lista finanţărilor deşi ceruse de la Ministerul Culturii doar în jur de 10% din bugetul evenimentului, anul ăsta Festivalul Ideo Ideis e trecut ca neeligibil pe o listă a ICR-ului, sunt actori care nu mai joacă şi se hrănesc mai degrabă cu amintirile decât cu ceea ce-şi pot permite din pensia pe care o primesc de la stat, iar exemplele pot continua. Şi, cu toate astea, minunaţii actori se încăpăţânează să joace şi să ne încânte până ne ustura palmele de aplauze şi ochii de lacrimi, să facă – ei, da, ei! tot ei! – donaţii pentru ca viitori actori şi spectatori să aibă parte de educaţie, să facă spectacole caritabile.

Faust, regia: S. Purcărete, cu Ofelia Popii şi Ilie Gheorghe
foto: Scott Eastman | FITS

Mergeţi la teatru, oameni buni! Lăsaţi-vă seduşi de magia de pe scenă, aplaudaţi şi plângeţi si vă bucuraţi că încă există scene şi cortină şi strapontine! Iar azi, mai ales azi, găsiţi o formulă să mulţumiţi teatrului şi actorilor pentru momentele de încântare pe care ni le oferă!

Foto: Dragos Spiteru | FITS
La mulţi ani, Teatrule!
sursa foto 1


Tags: , , , ,
Copyright © 2014. All rights reserved.

Posted 27/03/2013 by ruxandra in category "FITS", "ganduri printre randuri", "Teatru

3 COMMENTS :

  1. By Raluca on

    ce frumos! pe langa un “La multi ani, Teatrule!”
    trebuie sa remarc dorinta voastra de copii de a o salva pe Alba ca Zapada “nu manca mar ca mooori” hihihi

    Reply
    1. By ruxandra (Post author) on

      asa am strigat! nici acum, multi ani dupa, nu mi’e clar daca tre sa fiu mandra de mine sau sa’mi fie rusine ca am strigat la teatru :))

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *