Mi se pare fascinant să asculţi oamenii pasionaţi de ceea ce fac povestind despre arta lor, indiferent de domeniu. Mereu ai ceva de învăţat, iar faptul că lecţiile astea vin sub forma unor poveşti, fără nici o urmă de preţiozitate didactică, le face cu atât mai valoroase.
Am depăşit de ceva vreme curiozitatea cu privire la memorarea textelor de către actori, ba chiar şi faptul că, pentru ei, actoria e o meserie ca oricare alta. Ca la medici. Există unii care-ţi spun doar să iei o aspirină, seara, iar alţii care fac tranplanturi şi alte minuni. Ca la dascăli. Există unii care dictează lecţia din carte şi alţii care te fac să iubeşti materia. Sau ca la şoferi. Unii transportă oamenii ca pe sacii de cartofi, iar alţii ca pe bibelouri!
Marian Râlea. Sursa
Însă mereu am crezut că actorii se simt expuşi în lumina reflectorului, pe scenă, că au un curaj şi nişte resorturi secrete care îi ajută să nu iasă doar împinşi de la spate pe scândura aia, orbiţi, zăpăciţi. Şi, probabil la fel ca mulţi alţii, nu mi-am imaginat că lumina reflectoarelor ar putea, de fapt, să-i protejeze, nu să-i expună privirilor curioase şi critice.
A zis-o Marian Râlea la al doilea Master Class de la Ideo Ideis: Noi suntem protejaţi de lumină. Am notat, conştiincioasă, ideea, cu gândul de a-l întreba mai multe după ce se va fi terminat discuţia de pe scenă, dar Cătălin mi-a luat-o înainte (desigur!). Nu imediat, în replică, ci un pic mai târziu, revenind la idee. Pasămite şi lui îi învârtise câteva rotiţe.
– Cum adică, e protecţie? Nu expunere?
– Da. Spectatorii sunt ceea ce sunt. Actorul se joacă pe scenă, dar spectatorul trebuie să respecte numărul de pe bilet.
Luminile aţintite asupra lor sunt ca o cortină invizibilă. Ei (se) pot juca pe scenă, au libertate, dar noi, spectatorii, rămânem cuminţi pe scaune şi asistăm. Ei dau tonul emoţiilor, ei fac regulile. Şi mi-a mai plăcut şi asta: Noi avem un loc în care să evadăm din vieţile noastre pentru un ceas, două, trei: scena.
Şi pentru asta chiar îi invidiez. Cum zicea şi Sorescu:
Cei mai dezinvolţi – actorii!
Cu mânecile suflecate
Cum stiu ei să ne trăiasca!
(…)
Iar noi, cei ţepeni într-o singură viaţă!
Nici măcar pe-asta n-o ştim trăi.
Vorbim anapoda sau tăcem ani în şir,
Penibil şi inestetic
Şi nu stim unde dracu să ne ţinem mâinile.
(citiţi-o toată, eu am măcelărit-o acum)
***
Domnul Râlea a spus multe lucruri frumoase vineri, la Ideo. Într-o oră şi ceva, mi-am căpătat câteva teme de gândire despre ceea ce este vs ceea ce pare şi despre faptul că, într-un spectacol, un set de reguli nu e decât o premisă, iar creaţia începe din momentul în care te întrebi “Dar dacă…?” – exact ca în viaţă, nu?
Despre celelalte, spuse, nespuse, simţite şi (pe) nesimţite, nu am de gând să scriu. Nu de alta, dar eu vă tot spun să veniţi la Ideo, fiindcă aveţi toate motivele s-o faceţi! Na, data viitoare poate mă ascultaţi!
***
La Ideo Ideis se întâlnesc oameni şi idei, gânduri şi poveşti, teatru şi educaţie. Mai bine şi mai mult, cu greu se poate! Îi gasiţi pe web, pe Facebook şi pe #ideoideis.
Ideo Ideis este un proiect finanţat de AFCN, realizat în parteneriat cu Ministerul Tineretului și Sportului şi sprijinit de Memo Plus ca parte din proiectul „Români frumoşi???. Evenimentul și-a găsit prieteni la Volksbank, Rinf, Millefiori, Illy, H&M, TelDrum, Pro Invest, EuroCar, Aurelian Săndulescu și SC Brain SRL.
Parteneri: Primăria Municipiului Alexandria, Indygen, BORȚUN•OLTEANU, FITS, UNATC, Godot Café-Teatru, Muzeul Județean Teleorman, Societal, WeAreHere, Conciato, Focus pe Germană, Liceul Pedagogic Mircea Scarlat, Catalactica, Consiliul Județean Teleorman, Direcția Județeană pentru Sport și Tineret Teleorman.