Bag seama că a devenit cool să te declari sapiosexual, tot văd definiţia asta plimbată pe Facebook şi pe bloguri. Bănuiesc că celor care-şi aplică eticheta cu pricina li se pare foarte tare să se laude cu asta dar mie mi se pare amuzant fiindcă mă gândesc că, pentru o persoană cu un IQ mic, orice tantălău îndeplineşte condiţiile de inteligenţă superioară!

Dar iată un contraexemplu, ca să zic aşa: Angela Merkel. E deşteaptă, nu cred că se îndoieşte nimeni de asta. Şi cam câţi sapiosexuali din ăştia declaraţi sunteţi tentaţi să-i cântaţi serenade?

Aham! Deci despre ce vorbim aici?!

Sapiosexual ăsta e o chestie inventată de şi pentru cei care vor să se laude că sunt profunzi şi, la o adică, sunt nişte inteligenţi atraşi (doar) de alţi inteligenţi, pe principiul “da, mă, arată beton, dar să ştii că nu asta m-a atras în primul rând ci inteligenţa”. Da, sunt sigură că în clubul în care v-aţi cunoscut inteligenţa aia se vedea de la o poştă!

Aparent, nu am scris destul de des despre cum te adresezi, ca agenţie, unui blogger, mai ales dacă ţi-ai făcut lecţiile şi ai intrat pe blogul lui şi ai văzut că bloggerul ăla face, ştie şi scrie una-alta despre relaţii publice. Nu că nu s-ar cuveni să acorzi tuturor aceeaşi atenţie! Sau neatenţie, în cazul ăsta. O, la naiba, neatenţie am zis? Mai bine citiţi “lipsă de consideraţie”! Faţă de adrisant, de agenţia pentru care lucrezi şi, da, şi faţă de clientul în numele căruia trimiţi o invitaţie!

The Croods e o animaţie foarte simpatică dar, dincolo de o poveste haioasă, poate fi şi o lecţie despre ieşirea din zona de confort. Una pentru adulţi, desigur, dar asta fără să strice distracţia celor mici care vor fi cu siguranţă seduşi de familia aiurită, de intrusul Guy, dar şi de animalele din preajma lor – Belt rulz!

Şi, la o adică, sunt câteva faze în film care pot deveni lecţii şi pentru ei, cum ar fi să nu te joci cu focul că o să arzi savana şi că nu orice pisică supra dimensionată care pare că vrea să te mănânce e rea!

Cu toţii consumăm produse care nu sunt neapărat sănătoase. Legumele şi fructele sunt stropite cu te miri ce substanţe, carnea e injectată cu antibiotice, lactatele… abia s-a potolit cel mai recent scandal, iar unele produse bio, eco şi mai ştiu eu cum sunt aşa doar pe etichetă.

Dincolo de asta, aerul pe care-l respirăm prin oraşe nu e nici el de cea mai bună calitate. Volumul muzicii pe care o ascultăm prin cluburi sau în căşti e, adesea, destul de tare ca să dăuneze auzului. Statul cu ochii în laptop, telefon, tabletă şi alte device-uri nu e nici ăsta sănătos. Stresul la birou, orele petrecute peste program, nervii de la administraţia financiară sunt, de asemenea chestii care dăunează. Plus: ţigări, sucuri, dulciuri, junk food şi alcool! Şi să nu uităm de oamenii toxici! Şi totuşi practicăm chestiile astea. Toţi, într-o măsură mai mică sau mai mare.

Prima mea întâlnire cu teatrul a fost un spectacol cu Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici la “Ion Creangă”, teatrul de copii din Piaţa Amzei. Ne-au dus cu grădiniţa, soimi mândri, doi câte doi, cinci lei biletul. Ştiam povestea, normal, aşa că am simţit nevoia s-o avertizez pe Albă ca Zăpada despre răutatea maşterei la faza cu mărul. Singura circumstanţă atentuantă pentru acest gest cvasihuliganic e că n-am fost singurul copil care a strigat ceva de genul Nu mâncaaaa măăăăr că mooooori! 

Adică, pe bune, dacă ai şansa s-o salvezi pe Albă ca Zăpada nu stai prea mult pe gânduri!

Ieri citeam la Mihnea Măruţă un articol în care se vorbea – foarte corect, de altfel – despre starea presei şi în care propunea o dezbatere a celor implicaţi în industrie: patronat, management, jurnalişti, în speranţa că se pot lua nişte decizii comune şi de bun simţ iar presa ar putea fi relansată cu ceva deontologie la bază. Azi, Liviu Alexa scrie de ce nu crede în această soluţie, cu argumente care sunt, de asemenea, corecte.

Nici eu nu cred că există soluţii: ţara te vrea prost, iar trusturile mari de presă prea au afilieri politice ca să nu fie evidentă ecuaţia.

E bine că se întâmplă Premiile Gopo – felicitări, organizatorilor! – că are şi cinematografia noastră o gală, fiindcă merită! Facem performanţă în domeniul ăsta aşa că măcar odată pe an să le aşternem covor roşu tuturor celor responsabili de acastă performanţă şi să îi aplaudăm!

Anul ăsta nu m-am mai dus la Gală, aşa că  pot să public mai repede premiile şi premianţii, după cum urmează:

Îmi place mult când brandurile autohtone caută să descopere, să prezinte şi să sprijine valorile româneşti. E un semn de firească normalitate într-o perioadă în care suntem puşi mai degrabă pe importat idei, valori şi sensuri fiindcă e mai comod să folosim unele testate deja.

Totuşi, sunt şi companii autohtone care au ales altfel: Farmec este una dintre ele iar ăsta e doar unul dintre motivele pentru care apreciez echipa de la Cluj!

În mai 2012, când viaţa mi-a servit o lecţie cu gust de pelin, în urma căreia, ce ironie!, trebuia să învăţ a zâmbi printre lacrimi şi să nu întreb De ce?, mi-am spus că nu mă mai implic în campanii umanitare, că o să mă limitez să ajut când şi cât pot şi atât.

Fac o excepţie acum, şi nu mă întrebaţi nici voi De ce?, aşa cum nici eu nu am întrebat, cu toate că mi-aş fi dorit să înţeleg mecanismele sorţii care îi strânge în braţe pe unii, iar pe alţii îi îmbrânceşte. Singurul răspuns, cred, este unul de sorginte cvasi egoistă: am nevoie, din când în când, să-mi alimentez încrederea în oameni şi omenie, am nevoie de asta ca să pot continua să cred în mai bine şi în “au trăit fericiţi”.

Mi-e tare drag de oamenii care au curaj să-şi transforme pasiunea în business, în aşa fel încât să muncească fericiţi iar satisfacţia să fie munca în sine, bine făcută, nu neapărat beneficiile de ordin material. Nu ştiu prea mulţi astfel de oameni dar pot să vă spun că Dhaniel Nora e unul dintre ei.

L-am cunoscut la FITS, acum doi sau trei ani, ca pasionat de teatru şi unul dintre cei care vedeau cele mai multe spectacole în Festival dar nu ştiam că e atât de pasionat şi de flori. Ce-i drept, aşa, la o cafea pe pietonala sibiană, dacă mi-ar fi zis că îi e atât de drag de flori, aş fi crezut că exagerează. Dar ieri, în Bucureşti, m-a convins!